Patimile prizonierilor români în Bulgaria (4)

in Alte știri

Între timp, un grup de camarazi s-a dus la rîu – de astă dată, n-a mai fost întors din drum – şi a adus apă proaspătă. Năvălim spre vasele pline, al căror volum ni se pare ridicol de mic, pentru setea care ne arde. Am scăpat, însă, de fierbinţeala chinuitoare, şi foamea adormită se trezeşte cu violenţă, sfîşiindu-ne măruntaiele. Sub ferestre apare, din fericire, catîrul ce purta desagii cu pîinea aceea aurie, cu care, de dimineaţă, ofiţerul bulgar încercase să ne ispitească. Ni se dă cîte o pîine pentru două zile. E frumoasă, grea, ciudat de grea, şi pare săţioasă. O frîngem cu nerăbdare, devorînd-o din priviri.

(…) Cei doi ofiţeri încearcă să urnească bolovanul, dar, cu toate loviturile bulgarului, nu reuşesc să-l mişte. Alţi doi camarazi se apropie şi, cu toţii, rostogolesc pietroiul din mijlocul roabei, pe care, apucînd-o de cele 4 ulube, reuşesc să o ridice, cu o sforţare ce face să le pocnească toate încheieturile. N-au înaintat mai mult de doi paşi, şi targa, pîrîind, se frînge de la mijloc, sub povara pietroiului enorm. Furios, bulgarul se repede şi, lovind cu bastonul, orbeşte, în cei 4 ofiţeri, îl umple de sînge pe unul dintre ei, rănindu-l la frunte şi în obraz. Printre noi se află şi preotul Florescu, care, în rînd cu ceilalţi, cară bolovani. Bulgarul care conducea lucrările îl zăreşte, îl măsoară, o clipă, din ochi, şi ne aşteptăm ca, la vederea insignei preoţeşti, brodată pe manşeta albă, la veston, să-l scutească măcar pe el de ruşinoasa corvoadă. ,,Conducătorul”, însă, şi-a oprit privirea pe crucea de argint ce atîrnă pe pieptul preotului şi, repezindu-se, i-o smulge cu o smucitură care îl face pe părinte să se clatine, gata să cadă. În acelaşi timp, bulgarul îl scuipă în obraz. Apoi, depărtîndu-se cîţiva paşi, priveşte rîzînd, cîteva clipe, prada, o pipăie, o cîntăreşte cu mîna şi, îndesînd-o, brusc, în buzunarul hainei, pleacă grăbit şi sprinten spre oraş. Numai bietul ,,voinik” grec, care ne compătimeşte, strigă, şi el, din cînd în cînd ,,po scoru!” (mai repede!), fiindcă se teme de ceilalţi. Dar, în acelaşi timp, ne face cu ochiul şi, cînd trecem prin dreptul lui, îl auzim şoptind: ,,po poleca, bre, po poleca” (mai încet, mai încet), cu gesturi furişate de încurajare. Pe înserat, convoiul se întoarce în oraş, unde ne grăbim să ne ducem lîngă răniţii noştri, rămaşi singuri şi, numai după insistenţa generală, scutiţi de ,,rabotă”.

De-abia a doua zi am băgat de seamă că din celălalt grup lipsea camaradul meu de regiment, sublocotenentul Cernăianu. Tovarăşii lui mi-au explicat pricina ,,scutirii” lui de la muncă. În ajunul primei zile în care am ieşit la ,,rabotă” – în aceeaşi zi în care eu îmi pierdusem cunoştinţa în pădure – locotenentul bulgar Kirceff, de care am mai vorbit, s-a dus să viziteze grupul cel mai apropiat de noi.

– Hei, mă domnilor! Acum care mai vrea să moară?, întrebă el, batjocoritor, făcînd, desigur, aluzie la hotărîrea cu care acceptam să fim executaţi, pentru a evita umilinţele la care doreau să ne supună.

– Eu!, răspunse tînărul Cernăianu, ieşind din colţul lui şi venind, dîrz, în faţa ofiţerului bulgar.

Cernăianu era aproape un copil, înalt şi subţirel, cu tenul deschis la culoare. Curajul tinereţii lui ar fi mişcat şi o inimă de piatră, însă nu şi o inimă bulgărească.

Kirceff îi răspunse cu o înjurătură pe româneşte, adăugînd ironic:

– Aha! Tu ai figură de ruski, mă! Na, dacă vrei să mori!, şi-l lovi cu cravaşa peste faţă. În acelaşi timp, 2 voiniţi tabără pe ofiţer şi-l lovesc cu patul armei în cap şi peste umeri. Nemulţumit, Kirceff ia arma din mîna unui soldat şi, cu patul ei, îl loveşte pe tînărul nostru camarad în piept, pînă cînd acesta se prăbuşeşte la pămînt. În clipa următoare, locotenentul bulgar face un salt şi îl calcă în picioare pe cel căzut şi plin de sînge, pînă cînd acesta rămîne nemişcat.

Cernăianu nu a murit imediat, cum ar fi fost, poate, mai bine. Loviturile primite, mai cu seamă în piept, i-au provocat, probabil, leziuni interne, şi bietul băiat nu s-a mai pus pe picioare, decît ca să se stingă, cu încetul, măcinat de ftizie. Mormîntul lui se află la Hascovo.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI