Patimile prizonierilor români în Bulgaria (5)

in Alte știri

Pe la sfîrşitul lui noiembrie veni, însă, ordin să plecăm din nou spre Kîrjali şi, cu toată slăbiciunea noastră, cu toate necazurile şi ostenelile drumului cunoscut, eram fericiţi să părăsim aceste locuri, de care ne legau cele mai oribile amintiri.

Înainte de plecare, fetiţei care se chinuise atît de mult pentru noi, sublocotenentul Theodorescu îi oferă, din partea ofiţerilor români, un ceasornic-brăţară, în semn de mulţumire pentru bunătatea îngerească cu care căutase să ne vină în ajutor, riscîndu-şi viaţa. Redau, în continuare, traducerea scrisorii prin care fetiţa ne mulţumeşte pentru modestul nostru dar, şi al cărei original se află în mîinile domnului Theodorescu: ,,Vă trimit mii de mulţumiri, pe care le adresez tuturor bunilor dvs. tovarăşi, fiinţe greu încercate. Mă rog să vă întoarceţi absolut toţi. Dumnezeu să vă ajute, şi orice grijă şi durere să vă ocolească. Drept răspuns pentru toţi. Maria N. Karuşeva. Ustovo“.

(…) Cam în aceeaşi vreme au fost prinşi alţi 3 camarazi: căpitanul Tr. Grigorescu (fiul generalului erou Eremia Grigorescu), locotenentul Şt. Ichim şi sublocotenentul Bârzan (avocat), care fugiseră din Kîrjali cu cîteva zile înainte de plecarea noastră, din lagăr, către Ustovo.

Peripeţiile lor au fost, după cîte ne-au povestit, ceva mai complicate. După ce au mers ascunşi o bucată de vreme, căutînd să scurteze drumul, avură curajul să treacă, ziua, prin satele turceşti. Curioşilor le răspundeau că sînt austrieci şi se îndreaptă spre frontul de Sud. Li se înfundă, însă, după 7 zile de drum, în satul Palas, aproape de frontiera greacă, unde uniformele lor au fost recunoscute de un turc care, venind, adesea, cu treburi pe la Kîrjali, îi văzuse pe ofiţerii români. Turcul şi alţi 7 acoliţi, înarmaţi, îi pîndesc pe fugari pe malul Ardei. Imediat ce au trecut rîul, românii au fost încercuiţi. Turcii erau nişte notabilităţi ale satului – între ei aflîndu-se un hoge şi primarul – şi se credeau obligaţi să-i împiedice pe prizonieri să fugă.

Sublocotenentul Bârzan, care le cunoştea limba, reuşeşte, în scurt timp, să cîştige simpatia turcilor. Aceştia i-ar fi lăsat bucuroşi pe cei 3 militari să-şi vadă de drum, dar se temeau ca nu cumva vreunul dintre ei să trădeze întîmplarea.

– Haidem în sat, la mine acasă – le spune hogea – şi om vedea…

Cu tradiţionala ospitalitate a neamului său, turcul le pregăti o masă bună şi le oferi loc de dormit, sub paza a două caraule. Din păcate, aceştia erau cei mai mari bandiţi din regiune. Unul dintre turci, spătos ca un Hercule, după ce făcu mărturisirea că, în calitatea lui de vechi contrabandist, cunoaşte toate potecile peste frontieră, se învoi să-i conducă pe ofiţeri, în schimbul a 1.000 de leva, sumă pe care românii promiteau să o ia de la Comandamentul francez, îndată ce vor fi trecut graniţa. Peste noapte, însă, precaut, camaradul Brânzan, prefăcîndu-se că doarme, a tras cu urechea la conversaţia celor două caraule. Convinşi că ofiţerii au mulţi bani asupra lor, contrabandiştii plănuiau să-i asasineze, la marginea unei prăpăstii, acolo pe unde aveau de gînd să-i conducă.

Pe la jumătatea nopţii, cînd bandiţii anunţară că sînt gata de drum, Bârzan îi preveni, discret, pe ceilalţi doi tovarăşi ai săi asupra pericolului care-i pîndea. Pretextînd că unul dintre ei e bolnav, refuzară să mai plece, cu toate insistenţele celor doi contrabandişti, care ,,ţineau să-i îndatoreze“.

– Bine – spuseră turcii, în cele din urmă – rămîneţi în lagărele voastre şi veţi fi împuşcaţi de bulgari, aşa cum s-a întîmplat cu ofiţerii sîrbi, în 1913. (Acesta era un adevăr cunoscut.)

În dimineaţa zilei următoare, hogea dădu ordin caraulelor să-i escorteze pe ofiţeri pînă în satul apropiat (4 ore de drum), unde aveau să fie daţi în primire altui post. Avu, însă, grijă să-l trimită şi pe muftiul satului, ca să-i ferească de eventualele intenţii criminale ale celor doi contrabandişti, despre care hogea ştia bine ce le poate pielea.

În noul popas au fost la fel de bine găzduiţi şi, apoi, lăsaţi în seama altor paznici, tot turci, însă nişte oameni de ispravă. Interesantă e întîlnirea fugarilor, în acest sat, cu un turc bătrîn, de 72 de ani, care ţinuse mult ,,să-i vadă pe ofiţerii români“.

– Iacă – le zise el, punîndu-le dinainte cîteva felii mari de bostan copt – v-am adus ce-am putut şi eu, în semn de dragoste pentru ţara voastră, unde am fost prizonier în războiul de la 1877. Ai voştri m-au ţinut cu omenie şi mi-au dat pîine albă, aşa cum n-am mai văzut, de atunci, prin locurile noastre.

O turcoaică, înfăşurată în felegeaua ei, a venit seara, pe furiş, le-a dat cîteva ouă fierte şi nişte bucăţi de plăcintă:

– Asta e pomană, le şopti ea, pentru bărbatu-meu, pe care l-au dus bulgarii cu sila, să moară pe frontul lor…

(…) Colonelul regimentului meu, Anastasie Grigorescu, care deţine banii statului (83.000 de lei), salvaţi de camaradul I. Săndulescu (casier) cu riscul vieţii lui, a împărţit, iar, o parte din bani celor ce nu mai aveau nici un sfanţ, astfel că ne putem permite să înlocuim, uneori, bulgurul cu un castronaş de iaurt cumpărat de la turci, ori cu o bucată mică de unt, sau cîteva ouă. Cei mai mulţi au rămas de pe acum desculţi, dar nici vorbă nu poate fi de cumpărat încălţăminte. Învăţaţi, însă, de nevoie, unii au inventat sandale de lemn, alţii, papuci de postav, croiţi din resturi de haine, iar cîţiva, descoperindu-şi aptitudini speciale, fac croitorie, cizmărie, tîmplărie, bărbierit etc., oferindu-le camarazilor lor aceste servicii, după toate regulile negustoreşti. Graţie spiritului lor inventiv, resturile de veşminte sînt prelucrate, ori peticite, iar cei fără încălţăminte măcar sînt scutiţi să meagă desculţi. Cu vremea, oamenii aceştia destoinici şi-au cumpărat scule, şi lucrul ieşit din mîna lor îl întrece, de multe ori, pe cel făcut de meseriaşul de specialitate. Am văzut, bunăoară, ghete tălpuite de sublocotenentul Theodorescu şi n-am găsit nici o deosebire de rezultatul muncii unui profesionist. De asemenea, am văzut un veston făcut în lagăr, şi atît tăietura materialului, cît şi trăinicia cusăturii, nu erau cu nimic mai prejos de cele ale unui adevărat croitor. Mai tîrziu, la Hascovo, am rămas uimit de lucrările de tîmplărie ieşite din mîinile unui căpitan, care înzestrase lagărul cu măsuţe, lădiţe şi cufere de mici dimensiuni, pentru cea mai mare parte dintre ofiţeri. Mai multe jocuri de şah, cu piese lucrate artistic, din briceag, circulau în lagăr, oferind momente de uitare a realităţii, celor ce se lăsau absorbiţi, ore întregi, de problemele jocului de şah.

Toate acestea îmi reaminteau afirmaţia, auzită la un curs de economie politică, în Germania, din gura marelui economist Bücher: ,,Latinii – spunea el, făcînd o comparaţie a raselor – se nasc cu unele facultăţi umane pe care celelalte rase le pot căpăta numai prin răbdare şi perseverenţă“.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI