Patimile prizonierilor români în Bulgaria (6)

in Alte știri

La 25 decembrie, Crăciunul, cu năvala amintirilor lui vesele, în sufletele noastre abătute, aţîţă setea de viaţă şi dorurile, ce se mistuie, zbătîndu-se, neputincioase, în gheara ,,robiei”.

Încercuiţi de baionete, ne aflam pe platoul din spatele ,,casei albastre”, unde părintele Florescu ne adunase la slujba religioasă. Vremea se schimbase brusc în ajun, şi un vînt rece ne pătrundea pînă la os, prin veşmintele prăpădite. Capetele stau, totuşi, descoperite cu pietate, şi rugăciunile se înalţă pline de nădejde. Un cor, din care nu lipsesc voci de cîntăreţi încercaţi, sub conducerea inginerului Ciulei, dă răspunsurile şi îi atrage, cu efluviile lui de armonie religioasă, pe vecinii turci, adunaţi să asculte slujba, şi ei, cu respectuoasă reculegere.

Am prăznuit această zi mare, alături de amicul Bălteanu, întovărăşiţi pe o oală cu fasole, fiartă la cuptorul vecin şi descîntată cu două zile de pregătiri. Porozitatea oalei de lut îi împrumutase mîncării o culoare cafenie, dînd iluzia unui sos meşteşugit. Cu toate acesta, găsesc că e cea mai bună fasole pe care am mîncat-o vreodată (aceasta e, de altfel, şi părerea lui Bălteanu).

Un alt eveniment vine să revoluţioneze modestia lagărului. Bulgarii ne-au dat rogojini – încep să ne răsfeţe -, cîte două-trei de cameră… Ce să fie oare? Atîtea delicate atenţii ne pun pe gînduri. Măcar de-ar fi de bine!…

După atîtea privaţiuni de care avuseserăm parte în traiul acesta de animale prigonite, am ajuns să vedem în amărîtele de rogojini un confort excesiv, şi ne e greu să credem că vom scăpa fără să-l plătim în curînd, cine ştie cît de scump.

Inimile încep, parcă, să se dezmorţească. De Sf. Ştefan, căpitanul Costescu îşi sărbătoreşte ziua numelui, în compania camarazilor de cameră, cu un ospăţ ,,nemaipomenit”: o ,,savantă” ciorbă şi friptură, ambele preparate de cadîna lui Haşim, vecinul nostru turc, un om de toată isprava. La 31 decembrie, Revelionul e sărbătorit (de aceiaşi fericiţi) împrejurul unei baclavale cu răvaşe (scrise cu creionul), operă… pieritoare, ieşită din mîinile blondei Nahimé. Voia bună se completează, în sfîrşit, a doua zi dimineaţă, cînd locotenentul Kirceff, beat mort, într-un acces de duioşie, vine să ne felicite cu ocazia Anului Nou, asigurîndu-ne că, în curînd, războiul va lua sfîrşit şi ne vom întoarce, cu toţii, la casele noastre.

După cum vedeţi, de la o vreme, părea că, odată cu apropierea sărbătorilor creştineşti, Dumnezeu Îşi mai aducea aminte şi de noi.

Timpul se răcorise pe neaşteptate, iar noi începusem să ne punem speranţa, încurajaţi de ultimele evenimente, că bulgarii, după ce s-au milostivit să ne ofere nişte rogojini, vor avea, poate, gentileţea să ne dea şi soba.

(…) Apropierea primăverii, cu zile luminoase şi un soare călduţ, reînvie nădejdile amorţite şi, din nou, ne risipim în stradă, împrejmuiţi de santinele, acolo unde ne aşteptau Şefket şi toţi micii noştri prieteni – băieţaşi şi fetiţe de turci -, cu care ne înţelegem de minune. Horié, Nadiré, Fatmé şi Zinep, micuţele de 4-5 anişori, vin, prietenoase, în braţele noastre, şi cei care au lăsat acasă copilaşi le strîng la piept cu toată căldura inimilor lor părinteşti. Sabri, mititel şi îndesat, trece ţanţoş, cu mîinile înfipte în brîul lui liliachiu, privindu-ne serios şi tăcut. Părinţii copilaşilor înţeleg mîngîierea pe care ne-o aduc odraselele lor şi îi lasă, bucuroşi, în preajma noastră. Printre micuţi am zărit, într-o zi, şi un băieţel bulgar. Îl chem la mine, dar el rămîne deoparte, bosumflat, şi mă măsoară din ochi. Îi întind şi lui o bucăţică de zahăr. Mă priveşte un moment, clipind din ochi neîncrezător, apoi, deodată, repezindu-se ca o pisică, îmi smulge zahărul şi fuge cît îl ţin picioarele. Cînd s-a depărtat destul, se opreşte: ,,Rumanski!”, îmi strigă el şi, ameninţînd cu pumnul, mă înjură cu sete. Sărmane suflete, otrăvite din faşă…

Bucuria primăverii ne-a fost, şi ea, curînd luată, de izbucnirea malariei (friguri palustre), boală care începuse să bîntuie cu furie în tot lagărul. Aproape că nu a fost ofiţer să nu sufere de un astfel de rău, ce dăinuia, în acea regiune, în mod endemic, provocînd numeroase victime chiar şi în rîndul băştinaşilor turci.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI