Patimile prizonierilor români în Bulgaria (7)

in Alte știri

Singurul remediu contra temperaturii, ce trecea, adeseori, de 40 de grade, era chinina. Mai degrabă, era voba de un paleativ, întrucît ea nu poate combate decît într-o măsură redusă efectul (febra), fără să înlăture boala propriu-zisă, care revenea, în crize tot mai dese. Acest medicament era, însă, pe de o parte, greu de găsit în localitate, unde nu exista nici o farmacie, iar pe de altă parte, ni s-a refuzat, mult timp, orice asistenţă medicală. În fiecare cameră zăceau 2-3 bolnavi, care, în timpul scurtei convalescenţe, între două crize, purtau de grijă noilor căzuţi la pat.

Abia tîrziu, după ce boala prinsese rădăcini adînci în trupurile istovite, ni se permisese să mergem, între baionete, la vizita medicală. Doctorul bulgar, care îl înlocuia, de cîtăva vreme, pe cel sîrb (ostatic), avertizat de venirea noastră, a sărit, însă, pe fereastra din dos a spitalului, refuzînd să dea ochii cu noi şi ,,să-i examineze pe cîini” (aşa ne numea acest apostol al ştiinţei medicale, deşi era absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti – bulgarii nu aveau încă facultate de medicină – şi vorbea româneşte tot atît de bine ca noi). Nu era prima ingratitudine la adresa poporului care, cu sîngele vărsat de vitejii săi, în 1877, adusese independenţa Bulgariei.

Eram siliţi să ne mulţumim cu serviciile ,,medicale” ale unui felcer evreu (un fel de agent sanitar cu o pregătire empirică). Acesta era chemat, în majoritatea cazurilor, să ţină loc de medic. Pentru un gram de chinină, ori un peticel de vată pe care îl puteam obţine de la el, acest personaj pîntecos, lacom şi arogant, nu scăpa nici un prilej să ne insulte. În ceea ce mă priveşte, ca să nu cad în desele ispite – pe care cu greu mi le înfrînam – de a-l lua la palme, m-am văzut silit să renunţ la ajutorul lui, moralmente, atît de costisitor pentru mine, timp de mai multe luni. În toată această perioadă, boala mea s-a agravat tot mai mult, iar prietenii care se duc în locul meu să obţină medicamentul se întorc dezamăgiţi: felcerul îi sileşte să ia chinina pe loc.

(…) Gradul şi vîrsta înaintată a unui ofiţer inamic nu erau, pentru noul comandant de lagăr, locotenentul Boiadjeff, decît consideraţii care îl îndemnau la un spor de vigilenţă şi de brutalităţi: un ofiţer superior era un dulău cu atît mai primejdios cînd scapă, cu cît e mai mare şi, prin urmare, pieirea lui în lanţuri însemna o grijă mai puţin.

Însă, majoritatea bulgarilor aveau un sentiment foarte curios faţă de prizonieri. Deţinerea atîtor ofiţeri ostatici însemna pentru ei – cum e firesc -, nu doar un număr mai mic de ostaşi în rîndurile armatei inamice. Ei lăsau impresia că sentimentul lor dominant, într-o atare situaţie, era cel al unui colecţionar faţă de specimenele din grădina zoologică proprie. Şi, ca să arăt orbirea lor în căutarea speciilor de soi, trebuie să povestesc păţania lui Moş Voicu.

După căderea oraşului Constanţa, grupul nostru se mărise cu 3-4 ofiţeri, luaţi prizonieri în ultimele lupte din Dobrogea. Odată cu aceştia, a fost adus în lagăr şi un biet civil, bătrîn şi neputincios. Prezenţa unui moşneag, care n-avea nimic de-a face cu armata, într-un lagăr de ofiţeri ni s-a părut o nouă ciudăţenie. Iată, însă, explicaţia acestei situaţii neobişnuite, aşa cum ne-a fost dată de noul nostru tovarăş.

Moş Voicu era portar la un mare hotel din Constanţa, şi invazia bulgarilor îl surprinsese în timp ce îşi exercita funcţia, îmbrăcat în ţinuta de serviciu: şapca înaltă, cu două trese late, brodate cu fir, epoleţii şi nasturii aurii ai sacoului, ornat cu monograma pompoasă a instituţiei la a cărei uşă străjuia, făcînd ploconelile de rigoare, la intrarea şi la ieşirea clienţilor generoşi. Ei, bine, într-o zi, bietul moşneag se pomeni luat pe sus şi mînat, cu paturi de armă şi lovituri de cizmă, între soldaţi bulgari.

– Ce aveţi cu mine, taică?, se văită bătrînul.

– Amiralătă!, strigau bulgarii. Guleamătă amirală. Gheneral pamporia! (general de vapoare).

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI