Patimile prizonierilor români în Bulgaria (9)

in Lecturi la lumina ceaiului

Păstrez încă, în bună stare, cele 6 numere din ,,revista umoristică periodică, neregulată“ (cum scrie pe coperta ei), al cărei titlu era schimbat, pentru mai multă varietate. După ,,Nu te lăsa!“, s-a numit ,,Nici mort!“, apoi, ,,Ţine-o aici!“, urmînd ,,Sărbătorile“ (număr dublu, cu ocazia Crăciunului petrecut în Bulgaria), pentru ca, la ultimul număr, să revină la titlul iniţial: ,,Nu te lăsa!“. Le răsfoiesc adeseori şi regăsesc în cuprinsul lor oglindirea celor 22 de luni petrecute în infernul bulgar, unde, în împrejurările descrise, sufletul românesc s-a păstrat, cu stoicismul lui, nealterat, reuşind să găsească, fie şi în cele mai tragice situaţii, o latură hazlie şi s-o transpună în pagini din care cititorul de azi află, cu surprindere, o abundenţă de umor, mai puţin macabru decît ar părea firesc în împrejurările date.

Momentele tipice din viaţa lagărului, surprinse de creionul lui Tonitza, îmi răscolesc, dureros, amintirile. În numărul de Sărbători, există o ilustraţie în care silueta albă a lui Isus apare cu un gest de binecuvîntare, în pragul camerei triste, unde un grup de prizonieri îşi despăduchiază rufele zdrenţuite:

– ,,Pace vouă, copii…“ – ,,Cîteodată vii prea tîrziu, Doamne!“. O pagină mai departe, cuprinzînd povestea ,,picantă“ intitulată ,,Centura de castitate“, cu precizări, în ilustraţii colorate, de un gust diametral opus, vine ca un reactiv, pe care pseudonimul Spîn Zuratu îl oferă degrabă sufletelor care s-ar lăsa abătute. Nu mă sfiesc să afirm că această revistă, în care nu poţi găsi decît preocuparea de a-i da un scop moral, poate sta alături de surorile ei născute în libertate şi la lumina tiparului, ba poate fi luată chiar ca model, cel puţin de iniţiativă tehnică.

(…) Pe la sfîrşitul iernii, bucuria resimţită la sosirea primului pachet din Bucureşti a devenit, în clipa următoare, pricina celui mai tragic moment din istoria captivităţii noastre. Contrar obiceiului, pachetul ajunsese intact şi, în interiorul lui, printre bunătăţile aşezate de o mînă părintească, zărim, pitită, o gazetă.

– Fraţilor!… Un ziar!… Un ziar românesc!, strigă un glas emoţionat.

Cu o mînă tremurîndă, destinatarul pachetului desface ziarul sub privirile camarazilor, care sorb din ochi, cu nerăbdare, slova românească… Ziarul, necunoscut nouă şi vechi de cîteva luni, e intitulat ,,Lumina” şi, minune!… apare în Capitala noastră, ocupată de trupele germane!…

Emoţia e de nedescris şi, înainte de a ne putea concentra pe un articol, spicuim în fugă, ici-colo, titluri şi fraze răzleţe, cu ochi lacomi, ce vor să cuprindă tot belşugul de gîndire românească, aşternut pe paginile sosite din Patrie… de pe pămîntul acela, care geme sub cizma vrăjmaşă.

– Dumnezeule! – exclamă deodată, cu vocea înecată, unul dintre camarazi – citiţi acolo. Şi degetul lui şovăie, de-a lungul unui rînd subliniat, în miezul unei coloane: ,,Oricît ar fi ea de plîns, România îşi merită înfrîngerea!”.

Ah, blestemată frază! Un geamăt surd se ridică din mulţimea adunată, şi mîinile se întind, gata să sfîşie hîrtia…

– Evident, e o gazetă nemţească – opinează, consolator, unul dintre camarazi.

Dar, mai departe, un nume românesc ne izbeşte în cap, ca o măciucă: C. Stere, semnatarul articolului! În tot cuprinsul infamei hîrtii, aspiraţiile neamului nostru sînt batjocorite, regele ţării este insultat, soldaţii noştri, cu trupurile încă sîngerînde, sînt numiţi ,,trădători”, în timp ce inamicul cotropitor e ridicat în slavă!

Într-un articolaş prostănac, un pseudonim oarecare vorbeşte şi de noi, de prizonierii români. Tonul acestui nenorocit, care se vrea plin de umor, pe o temă tragică, e de o grosolănie mîrşavă, prin faptul că loveşte intenţionat în durerile cele mai sfinte, din care, cu un egoism tîmpit, îşi face prilej de glumă. În esenţă, cam aşa suna acea ticăloşie: ,,În fiecare zi – se plînge autorul – mă văd asaltat de femei bătrîne, ori tinere, care vin la ziar, implorînd să le dau informaţii despre vreun copil, frate ori soţ, dispărut sau prizonier. Le răspund şi eu cum m-ajută imaginaţia, lăsîndu-le pe naivele solicitante să mă copleşească cu semne de recunoştinţă, convinse fiind că alerg, că mă ostenesc să cercetez liste” etc.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI