PATRIARHUL TEOCTIST A CONTRIBUIT DECISIV LA INTRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

in Restituiri

 

 

Partidul România Mare aduce un ultim şi vibrant omagiu celui care a fost Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpaşu. Moartea capului unei biserici naţionale reprezintă, pentru orice ţară, un moment greu. Cu atît mai mult pentru noi, românii, care parcă numai dintr-o nenorocire în alta o ţinem, de aproape 18 ani, şi nu numai că nu apar lideri spirituali noi, dar îi pierdem şi pe cei pe care îi avem. Şi de parcă toată această dramă n-ar fi de ajuns, au scos capul tot felul de indivizi fără Dumnezeu, dintre care unii încearcă să profite de această răscruce, iar alţii îl batjocoresc, cu şi mai multă înverşunare, pe ilustrul dispărut. Din prima categorie face parte Traian Băsescu, care, după ce a prezentat şi a girat, în Parlament, aberantul Raport Tismăneanu, în care sînt puşi la stîlpul infamiei ultimii 3 Patriarhi ai României – Justinian Marina, Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu – are probabil mustrări de conştiinţă – fireşte, dacă are conştiinţă – dar şi calcule meschine, şi se trezeşte că îl decorează, pe catafalc, pe cel din urmă. Eu înţeleg că în cazuri excepţionale pot fi acordate decoraţii, ca de pildă unor militari căzuţi la datorie – dar să decorezi un om mort, la cîteva luni după aniversarea zilei lui de naştere, cînd puteai să-l decorezi viu, aşa ceva reprezintă o dovadă de iresponsabilitate şi ticăloşie.

Mărturisesc că n-am mai văzut o asemenea scenă, de un grotesc funebru, de la momentul în care Adrian Năstase citea pe Aeroportul Otopeni, în puterea nopţii, un discurs funerar lîngă sicriul cu osemintele repatriate ale Regelui Carol al II-lea, în timp ce ecranul Televiziunii Române era împărţit în două şi se transmitea, simultan, meciul amical de fotbal România-Rusia. Oare cum pot avea o astfel de glandă megalomană unii oameni?

Dacă Miloş Forman, sau Roman Polanski ar fi făcut un film suprarealist, am fi văzut, prin absurd, cum Carol al II-lea dă un şut în minge, iar Teoctist se ridică, primeşte decoraţia şi îi spune lui Băsescu că îl aşteaptă pe lumea cealaltă. Deşi sînt sigur că ei vor merge în direcţii diferite.

Doamne, apără şi fereşte! Repet: dacă îl aprecia atît de mult pe Patriarh, de ce nu l-a decorat Băsescu la 7 februarie 2007, cînd Preafericitul Părinte a fost sărbătorit, la Palatul Patriarhal, de o mulţime de credincioşi? Atunci, la acea sărbătoare, cînd Patriarhul a aniversat 92 de ani de viaţă, n-au catadicsit să-şi deplaseze preţioasele făpturi nici Băsescu, nici Tăriceanu, nici ministrul Culturii şi Cultelor, nici alte oficialităţi. În afară de mine, de senatorii Mihai Ungheanu şi Gh. Funar, de deputatul Lucian Bolcaş şi de Prinţul Paul şi soţia lui, nici o personalitate publică n-a venit să-l felicite pe Patriarh. Iar caseta video pe care noi o avem şi pe care am difuzat-o, marţi seara, la postul OTV, stă mărturie. Atunci, şi Băsescu, şi Tăriceanu şi-au trimis cîte un mărunt consilier care au citit, fiecare, un mesaj. Acum, şi Băsescu, şi Tăriceanu dau în brînci să-l omagieze pe Patriarh şi să demonstreze ce? Cît l-au iubit ei? N-am constatat! Dacă îl iubeau atît de mult, de ce n-au fost prezenţi la ultima aniversare a lui? Acum e un moment al adevărului şi dacă nu rostim, răspicat, ceea ce nu ne place şi dacă nu arătăm lumii cît de respingătoare sînt moravurile unor politicieni, atunci românii vor trăi în întuneric multă vreme de acum înainte. Fireşte că nici Băsescu, nici Tăriceanu nu erau obligaţi să-l omagieze pe Patriarh viu. Dar cine îi obligă, acum, să-l omagieze mort şi să sufoce lumea cu dovezile lor de dragoste, să dea ochii peste cap şi să joace acest teatru de prost gust? Asta e calitatea lor morală? Din păcate, e prea tîrziu. Românii s-au lămurit. Carevasăzică, în acest an Băsescu a chefuit, a făcut poze cu Julio Iglesias, s-a răţoit la pensionari, a decorat tot felul de impostori, a făcut „băi de mulţime”, a insultat o ziaristă, căreia i-a furat telefonul mobil şi pe care a făcut-o „ţiganca asta împuţită”, a botezat copii de primari penali, dar a botezat şi o navă (care se pare că e a lui), s-a afişat şi în tribunele unor arene sportive, şi-a scos nevasta la promenadă – dar la aniversarea a 92 de ani de viaţă, împliniţi de capul Bisericii Ortodoxe Române, n-a vrut să meargă, deşi sînt 5 minute de la Palatul Cotroceni la Palatul Patriarhal. La fel şi Tăriceanu: a făcut pe motociclistul cu cască de cosmonaut, a zîmbit telegenic la cursele de carting ale băieţelului său (să-i trăiască), s-a zbănţuit la concertul trupei „Rolling Stones”, a alipit, cu de la sine putere, judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, a participat la tot felul de paranghelii ale PNL – dar la ceea ce avea să fie ultima aniversare a bătrînului Patriarh n-a considerat că merită să vină. Este logic şi în firea lucrurilor că un om la 92 de ani nu mai are parte de multe aniversări. Să nu se fi gîndit Băsescu şi Tăriceanu că ocaziile de a-l mai sărbători pe venerabilul Patriarh sînt, de la an la an, tot mai reduse? Nici unul dintre ei nu şi-a zis, din păcate: „Domnule, omul ăsta s-a născut în 1915, cînd România încă nici nu intrase în primul război mondial, n-o să poată trăi cît lumea, hai să-i duc şi eu un buchet de flori şi să-l îmbrăţişez, cine ştie dacă voi mai avea acest prilej?”. Poate credeţi, cumva, că Patriarhul n-a fost mîhnit de absenţa preşedintelui şi a premierului? Cine i-a împiedicat să vină? Am să vă spun eu: gaşca de fomişti din jurul lor, cei care s-au adunat, buluc, ca păduchii de salcîm, în auto-intitulata „societate civilă”, adică Liicenii, Pleşii, Patapievicii, Tismănenii, Oiştenii, Mungiii şi ceilalţi minoritari obraznici, care, de aproape 18 ani, îl tot vînează pe Teoctist, fiindcă, de fapt, ei au ceva de împărţit cu Biserica Creştină. Nu sînt genul de om care să aştepte astfel de împrejurări pentru a se răfui cu vreun adversar. Fiind un creştin practicant, eu cred că numai Dumnezeu are dreptul la judecată. În Vechiul Testament chiar este scris, de cîteva ori: „Răzbunarea este a Domnului”. Dar mi se strînge inima de durere cînd văd cît fariseism defilează, în aceste zile, prin faţa ţării! Daţi-mi voie să reproduc micul discurs pe care l-am rostit atunci, la 7 februarie 2007, după care i-am dăruit Patriarhului un frumos coş cu flori în aranjament Tricolor, precum şi un glob pămîntesc. Citez: „Permiteţi-mi ca în numele Senatului României să adresez cele mai calde felicitări, urări de sănătate şi La Mulţi Ani! întîiului stătător al Bisericii Ortodoxe Române – Maica Neamului Românesc, cum spunea poetul nostru naţional Mihai Eminescu. Îl cunosc pe Prea Fericitul Patriarh de la începutul anului 1986, cînd Prea Fericirea Sa nu era încă Patriarh. Au fost anumite lupte, vrăjmăşii, unii oameni au dorit să împiedice cursul firesc al Istoriei Naţionale, statornicit odată cu Sofronie Miclescu, de către Alexandru Ioan Cuza, şi anume ca Mitropolitul Moldovei să vină pe scaunul patriarhal, sau de Mitropolit Primat al României. Dar, pînă la urmă «biruit-au gîndul» – cum zice cronicarul – şi iată că a fost ales un om la care totul este frumos. El este ca un patriarh biblic, scrie desăvîrşit, şi vă spun asta ca scriitor, cărţile lui sînt bijuterii ale stilului bisericesc al literaturii române. Un om de mare fermitate, un om de caracter, în care s-a tras tot timpul, cum, din păcate, în vremurile noastre bezmetice, pe toată Planeta se încearcă să se tragă în Biserica Creştină. Apar filme, apar cărţi, apar aşa-zise expoziţii în care este prigonit în continuare, după 2000 de ani, Mîntuitorul nostru Isus Christos. Acesta e rolul Bisericii Creştine, de a urma pilda nemuritoare a Mîntuitorului. Fiindcă Isus nu ne cere să murim ca El, pe cruce, ne cere să trăim ca El. Este oare atît de greu? Noi n-am ştiut miracolul divin, n-am ştiut de ce a dat Dumnezeu pe singurul Lui Fiu, cum spune Apostolul Ioan, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică. Dar vine un moment de iluminare, cînd Dumnezeu Îşi recuperează creaţia şi ne întoarce cu faţa spre El. O întîlnire astrală, cum ar fi spus Ştefan Zweig, o oră astrală am avut şi eu, în acel început de an 1986, cu un astfel de om, care trăieşte în cultul învăţăturilor Domnului nostru Isus Christos, Căruia I-am predat inimile, Care ne deschide mintea şi ochii de la o anumită vîrstă. Am avut cîteva întîlniri cu acest om, ţin minte că am şi băut cîteva cafele, i-am dăruit şi mai multe cărţi cu autograf şi am văzut că este un om profund. Un astfel de om este cel mai demn de a fi urmaşul celor care au făcut atît de puternică şi invincibilă Biserica noastră străbună – şi este vorba, în primul rînd, de Patriarhul Miron Cristea, cel care pe la 1893, cum am scris în doctoratul meu în Istorie, s-a împrietenit cu Ionel I.C. Brătianu. Şi Brătianu i-a spus: «Cînd voi veni la putere şi voi face România Mare, vei fi mitropolit primat». În 1925 s-a schimbat titulatura în Patriarh. Dar Teoctist este şi urmaşul celorlalţi patriarhi. A dus o luptă grea între 1986 şi 1989, cît a putut, cu mijloace puţine, pentru că vrăjmaşul lucrează în multiple feluri. Datorită Prea Fericirii Sale au fost salvate numeroase lăcaşuri de cult. Şi datorită Prea Fericirii Sale firul roşu al credinţei în Mîntuitorul nostru Isus Christos, Care preia pe umerii Săi nu numai păcatele, ci şi bolile noastre, cum spune Evanghelia, datorită acestui luptător, ce ilustrează cu exemplul personal rezistenţa Bisericii noastre străbune, sîntem mereu Biserică Apostolică. Fiindcă izvorîm direct de la întîiul chemat, de la Sfîntul Apostol Andrei, iar Peştera Sfîntului Andrei este prima Biserică Creştină din Europa. Ca doctorand în Teologie şi doctor în Istorie, nu ştiu în Europa să mai fi venit, înainte de Apostolul Andrei, cineva care să evanghelizeze un popor. A venit Andrei, care în greaca veche înseamnă «bărbat viteaz». Iată, urmaşul lui Andrei este acest bărbat viteaz, care s-a întîlnit la Bucureşti cu urmaşul altui bărbat viteaz, al Sfîntului Petru – s-a întîlnit cu Ioan Paul al II-lea, regretatul Papă, care a venit şi a sfinţit prin prezenţa sa această clădire. Clădire pe care, din 1994, ca senator în prima mea legislatură, am propus – şi ştiu că au propus şi alţii, nu-mi asum nici un merit – să revină Patriarhiei. Era anormal şi nefiresc ca pe acest deal cu tradiţii istorice, lîngă Biserica lui Constantin Şerban, datînd din 1654, să nu fie acest Palat Patriarhal. Închei, rugîndu-1 pe Prea Fericitul Părinte să binecuvînteze dreptcredinciosul Popor Român, care descoperă zi de zi minunile credinţei în Mîntuitorul Isus Christos. Sîntem la început de Mileniu III Creştin, respectăm toate marile religii monoteiste. Dar, iată că Dumnezeu a hotărît ca toate religiile, din punct de vedere cronologic, să se raporteze la naşterea lui Isus. Toţi ne aflăm acum în anul 2007, calculat de la data la care S-a născut Cel care a împărţit Istoria umanităţii în două. Mulţumesc, Prea Fericite Părinte! Îţi transmit cu dragoste salutările fetiţelor mele, pe care ai avut generozitatea de a le binecuvînta – şi pot să spun că din 1986, de cînd te-am cunoscut, viaţa mea şi a familiei mele s-a schimbat în bine. Te salut, încă o dată, în numele meu, al familiei mele şi al Senatului României. În limba latină, Senatus vine de la Sfatul Bătrînilor. De aici şi senior, de aici şi senectute. «Cine n-are bătrîni să şi-i cumpere». Iată că astfel de bătrîni, care sînt inepuizabile tezaure de înţelepciune şi devotament, avem astăzi printre noi în Prea Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Am lăsat cu limbă de moarte, într-o carte a mea de «Aforisme», ca, indiferent ce intrigi şi ce colportări se mai fac, atunci cînd mă va chema Domnul la El, dacă voi merita, să fiu îngropat în ritualul sublim al Bisericii Ortodoxe Române, care înseamnă, tot în greaca veche, Credinţa Dreaptă. La Mulţi Ani!” – am încheiat reproducerea alocuţiunii pe care am rostit-o la 7 februarie 2007.

Şi acum, să trec la acei satanişti care l-au tot vînat pe Patriarh şi, pînă cînd nu l-au văzut în mormînt, nu s-au lăsat. Am să citez două fragmente din infamul Raport Tismăneanu, extrase dintr-un capitol scris de Patapievici. Aşadar, doi evrei, odrasle de părinţi bolşevici, care fuseseră agenţi sovietici – mă refer la Leon Tismineţki şi la Dionis Patapievici – au otrăvit ultimele luni de viaţă ale şefului Bisericii Ortodoxe Române.

Extrasul nr. 1: „În acest context tensionat, s-a remarcat, ca sprijinitor al lui Justinian şi al guvernului, arhim. Teoctist Arăpaşu. Într-o fişă biografică din 19 aprilie 1962, elaborată de Departamentul Cultelor, se preciza că «Episcopul (arhimandritul, în 1946-1947) Teoctist a dat un concurs – pe care cei ce referă îl consideră preţios – organelor de stat în alegerile generale din anii 1946 şi 1948, din care cauză a avut de suferit de la conducerea reacţionară a Mitropoliei Moldovei de atunci (mitropolit Irineu Mihălcescu) pentru că îşi manifestase deschis atitudinea faţă de regim – episcopul Teoctist a fost concediat din funcţia ce o deţinea atunci la Mitropolia Moldovei»” (Raportul Tismăneanu, pag. 459)

Extrasul nr. 2: „Tocmai din aceste motive, momentul aprilie 1990, revenirea în cea mai înaltă demnitate ecleziastică a Bisericii Ortodoxe Române a Patriarhului Teoctist, retras pînă atunci la Sinaia, a fost perceput în medii ale intelectualităţii critice ca un eveniment nefast, ca pe un început al restauraţiei neocomuniste care a blocat purificarea ierarhiei de colaboratorii şi agenţii de influenţă ai Securităţii şi a întîrziat reforma morală a societăţii, care a consacrat o alianţă nefericită între un fost secretar de partid ateu, ajuns în fruntea României postdecembriste (se referă la Ion Iliescu) şi un prelat compromis din punct de vedere moral (se referă la Teoctist)” (Raportul Tismăneanu, pag. 466). Aşa se explică reacţia de protest, a mea şi a altor parlamentari PRM, faţă de inconştienţa cu care Băsescu a prezentat în Parlament sinistrul Raport Tismăneanu, pe care şi l-a asumat şi a propus să devină document oficial al Statului Român! Carevasăzică, de faţă cu Patriarhul Teoctist, Băsescu a girat o înjurătură mitocănească, pe care nişte minoritari obraznici au slobozit-o împotriva Bisericii Creştine şi a Neamului Românesc! Această făcătură veninoasă a fost plătită de Preşedinţie, cu bani publici, iar acum va fi tipărită la Editura Humanitas! Ce oroare! De altfel, după numai 3 zile, mai precis, la 21 decembrie 2006, Patriarhia Română a emis un Comunicat de Presă, în care condamna acea mistificare periculoasă, citez: „Din păcate, în capitolul «Regimul comunist şi cultele religioase» din Raportul întocmit de comisia Tismăneanu constatăm cu surprindere o abordare neştiinţifică – renunţîndu-se la principiul «fără ură şi părtinire», fundamental pentru o cercetare istorică – şi tendenţioasă, formularea unor concluzii distorsionate şi aprecieri care depăşesc contextul temei studiate privind situaţia Bisericii Ortodoxe Române. Acest fapt a produs nedumerire în rîndurile clerului şi credincioşilor ortodocşi, precum şi ale unor istorici cu autoritate ştiinţifică, inclusiv membri ai Academiei Române. Autorii capitolului respectiv au preferat să utilizeze ca principală sursă de inspiraţie anumite lucrări controversate încă din momentul apariţiei lor, în detrimentul celor realizate de institute de cercetare şi de istorici consacraţi, în urma studierii în arhivele fostei Securităţi. Patriarhia Română consideră o astfel de abordare într-un document oficial drept inacceptabilă şi neconformă cu adevărul istoric. În consecinţă, propunem înfiinţarea unei comisii de istorici, care să studieze situaţia Bisericii Ortodoxe Române în perioada regimului comunist, în vederea realizării unui studiu complet şi obiectiv pe această temă” – am încheiat citatul. A nu se uita nici insultarea lui Teoctist de către un alt minoritar agresiv, Mircea Dinescu, care îl numea „Patriarhul Roşu” şi îl făcea albie de porci. Dar, vorba lui Eugen Barbu, să lucrăm cu materialul clientului. Este vorba despre Raportul comun al Senatului şi al Camerei Deputaţilor referitor la activitatea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pe perioada 13 martie 2000 – 31 decembrie 2002. Documentul a fost semnat de Aristide Roibu (din partea Senatului) şi de Ion Neagu (din partea Camerei Deputaţilor). Redau un fragment din Raport: „S-au produs şi atacuri nedemne la adresa conducerii Bisericii Ortodoxe Române, Mircea Dinescu afirmînd că «Patriarhul Roşu» trebuie schimbat, sau că Episcopul Vincenţiu Ploieşteanu este un «huligan şi un derbedeu». De altfel, la o şedinţă de lucru la SRI, aceeaşi persoană a cerut să-l schimbe pe Patriarh, pentru că «aici ne aflăm toate autorităţile competente»” – am încheiat citatul.

În ceea ce mă priveşte, n-am nici un fel de intenţie de a confisca memoria cuiva şi cu atît mai puţin memoria Patriarhului. Numai că eu sînt singurul om politic care l-a cunoscut bine înainte ca acesta să fie ales Patriarh, care l-a ajutat, în acel an foarte frămîntat, 1986. De asemenea, sînt singurul om politic în al cărui Dosar de Securitate Teoctist figurează în numeroase locuri. Iată, de exemplu, textul telegramei pe care am expediat-o la 14 noiembrie 1986, prin telefon, de la domiciliul meu, şi care e reprodusă în vol. 9 de la CNSAS. „STRICT SECRET. Ex. unic. UM 0610/151/AV. C.V.T. transmite o telegramă d-lui Teoctist Arăpaş – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prin care îl informează că a aflat cu bucurie despre vestea alegerii lui ca «Preafericit Patriarh al României». Virtuţile lui de patriot şi cărturar al acestei ţări au primit o confirmare strălucită – eveniment ce va consemna un progres real, în nobila misiune pe care biserica noastră străbună o are de îndeplinit în sînul marii familii a Patriei. Îl felicită, îi urează noi izbînzi şi… «fie ca ramul de măslin pe care îl purtaţi în mînă să înflorească veşnic». Telegrama e semnată de Eugen Barbu şi «T»”, adică de mine. După mai puţin de 1 an apare şi o NOTĂ, întocmită de Securitate la 14 iunie 1987, citez: „1) În ziua de 10.06.1987, la ora 10.30, Comeliu Vadim Tudor a telefonat la cabinetul patriarhului TEOCTIST, de unde Mitru Nicolae – funcţionar la Sectorul relaţii externe, i-a confirmat că s-ar fi început demolarea Bisericii «Sf. Vineri». 2) Din verificările efectuate rezultă că nu s-a trecut la demolarea efectivă a bisericii, însă au fost concentrate mijloacele necesare şi se va începe operaţiunea în cursul nopţii sau mîine. S-a renunţat la varianta translării bisericii, întrucît în zonă nu este spaţiu necesar în acest scop. Acţionăm în continuare pentru cunoaşterea şi prevenirea eventualelor acţiuni ostile. +S.M.B.” – ceea ce însemna Securitatea Municipiului Bucureşti. De altfel, voi da presei cîte o copie după ambele documente. Unde erau „dizidenţii” de azi? A reţinut Istoria vreun act de curaj, vreo dovadă concretă că Liiceanu, Pleşu, Oişteanu şi liota celorlalţi profitori au schiţat măcar vreun protest? Nici pomeneală! Şi atunci, în ce a constat „dizidenţa” lor? În faptul că pălăvrăgeau la cîrciumă, că s-au tras unul după altul şi că i-a lăudat echipa de agenţi păguboşi de la „Europa liberă”? Eu pot face, oricînd, dovada că am contribuit la salvarea bisericilor Sf. Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Colţea, Cuibul cu Barză, Antim şi a altora – dar şmecherii care fac pe nebunii acum n-au mişcat nici un deget. Epopeea salvării acestor lăcaşuri de cult a început în 1980, cînd una dintre fiicele marelui Delavrancea, de profesie arhitectă, i-a telefonat, într-o seară, lui Eugen Barbu, alertîndu-1 că va fi demolată Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde e înmormîntat trupul descăpăţînat al lui Constantin Brâncoveanu, după care Eugen Barbu mi-a telefonat mie, iar eu, nici una, nici două, am sunat la CC al PCR, direct la cabinetul lui Nicolae Ceauşescu. Erau orele 10 noaptea. Nu l-am găsit pe el, ci pe şeful lui de cabinet, Florin Năstase, căruia i-am exprimat revolta noastră. A doua zi dimineaţă, şeful de cabinet i-a relatat şefului Statului toată convorbirea, iar acesta a ordonat să nu se atingă nimeni de acel monument religios şi istoric. Martor e arhitectul Cristian Moisescu, pe atunci directorul Direcţiei Patrimoniului Naţional din Consiliul Culturii. Ulterior, cînd mă întîlneam pe stradă cu amicul meu din tinereţe, Răzvan Theodorescu, ne salutam cu parole codificate: el îmi spunea „Mihai Vodă”, iar eu îi răspundeam „Colţea”, ca semn al priorităţilor pentru care trebuia să ne batem. Din păcate, două lăcaşuri n-au putut fi salvate: Biserica Mînăstirii Văcăreşti şi Biserica Sfînta Vineri. Reproduc o altă Filă din cele 19 volume ale Dosarului meu de Urmărire Informativă: „STRICT SECRET/ Ex. unic – UM 0610/151/ UM 0639/11/ Nr. D/00/325895/ Post 27/20 10/4 file. Telegramă telex expediată la 13.06.1987 către Ilie Ceauşescu.

«T» a pregătit un telex pentru tov. general-locotenent doctor Ilie Ceauşescu – adjunct al ministrului Apărării Naţionale.

«Stimate tov. general, ne adresăm dumneavoastră ca şef de şcoală istorică, militar de carieră şi purtător al unui nume scump: salvaţi ctitoria lui Matei Basarab, Biserica Sfînta Vineri din Bucureşti! Acest Monument istoric şi arhitectonic, care figurează la loc de cinste în patrimoniul naţional, trebuie apărat de furia distructivă a unor funcţionari ai Municipalităţii, furie sub care se ascunde o intenţie de diversiune cu adresă clară. Ştim că aţi contribuit într-o măsură hotărîtoare la salvarea unui alt monument al Evului Mediu românesc, Mînăstirea lui Mihai Vodă Viteazul, ştim, totodată, că nu intră în atribuţiunile dumneavoastră directe asemenea preocupări. Dar mai ştim că glorioasele înfăptuiri ale regimului nostru, minunatele realizări care prind viaţă în Capitala Patriei nu pot, nu au voie să fie folosite pentru scopuri subversive odioase. Putem asista nepăsători la ruinarea podoabelor unui trecut eroic? În măsura în care acest lăcaş de frumoase aduceri aminte nu poate fi conservat la locul său, pledaţi măcar pentru translarea lui – militarii ţării au făcut atîtea lucruri remarcabile, mai pot pune umărul şi aici. Vă informăm, de asemenea, că în vecinătatea monumentului românesc se află nu mai puţin de 3 sinagogi, care rămîn în picioare şi nu se atinge nimeni de ele. E foarte bine că sînt conservate, dar de ce să fie sacrificat un monument românesc cu mult mai vechi şi mai important pentru fiinţa naţională? Are nevoie ţara de aşa ceva în acest moment? Nu ne-am face, oare, de rîsul lumii? Merită iubitul nostru preşedinte să-i fie atribuite asemenea acte, de care sîntem convinşi că nici nu a fost informat? Este cu atît mai regretabil că un monument de valoarea Mînăstirii Văcăreşti a fost distrus – sacrilegiu care va rămîne pe vecie asupra conştiinţei generaţiei noastre. Asemenea practici nu trebuie perpetuate. Iertaţi-ne pentru acest semnal de alarmă, dar la aşa ceva conştiinţa noastră ne dictează a spune răspicat: DESTUL!».

Pe acest telex, «T» vrea să strîngă semnături şi pentru aceasta a telefonat şi le-a citit lui Dan Zamfirescu, Ion Lăncrănjan, Paul Anghel, Eugen Barbu – la Poiana Ţapului.

Aceştia şi-au dat semnătura fară rezerve şi i-au transmis felicitări pentru iniţiativă. La ora 10:53, «T» transmite telegrama tov. gen. locotenent doctor Ilie Ceauşescu – adjunct al ministrului Apărării Naţionale. Semnează: Eugen Barbu, Paul Anghel, Sabin Bălaşa, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu, Doru Popovici, Mihai Pelin, Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu şi «T». (Comeliu Vadim Tudor)” – am încheiat reproducerea materialului aflat în Dosarul meu de Urmărire, aflat la CNSAS, volumul I, fila 240. Repet întrebarea: unde erau profitorii care au pus mîna pe Putere, în decembrie 1989? S-a auzit piuitul cuiva? Ei de ce nu-şi publică Dosarele de la Securitate, dacă au fost aşa de curajoşi? La începutul anului 1990, victimă a unui bombardament infernal, Patriarhul a fost nevoit să se retragă la Mînăstirea Sinaia, în post şi rugăciune. Atunci cînd, la chemarea credincioşilor, el s-a reîntors în jilţul patriarhal, s-a dezlănţuit un nou atac în haită, popularizat pe pagina I a ziarului antiromânesc şi anticreştin „România liberă”, la 8 aprilie 1990. Atunci a fost publicat un aşa-zis PROTEST, pe care îl voi reproduce integral: „Ne exprimăm stupoarea şi marea îngrijorare în faţa refuzului Sinodului de a accepta ideea primenirii morale şi duhovniceşti a Bisericii Ortodoxe Române. Este singurul mod în care poate fi interpretată hotărîrea de a-1 readuce pe P.F. Teoctist în scaunul patriarhal, sfidînd votul de neîncredere al credincioşilor, care i-a provocat retragerea. Astfel, ca în multe alte domenii ale vieţii noastre publice, totul se petrece ca şi cum nu ar fi avut loc o minunată revoluţie, ca şi cum tributul de sînge pentru o viaţă curată nu ar fi fost plătit.” Acest denunţ murdar, de factură stalinistă, a fost semnat de 140 de indivizi, în frunte cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Andrei Oişteanu, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Stelian Tănase, Petre Mihai Băcanu, Florica Ichim, Dan Deşliu, Iustin Marchiş, Valeriu (Bartolomeu) Anania ş.a. Din păcate pentru ei, nu mai puţin de 28 de semnatari aveau să moară înaintea Patriarhului, ca semn că „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. Am să reproduc cîteva mizerii publicate, pe aceeaşi pagină de ziar, şi de fostul activist UTC Stelian Tănase: „La Mînăstirea Bistriţa, la intrarea în pronaos, este zugrăvit Teoctist. În vremea cît a stat retras la Sinaia în rugăciuni pentru iertarea păcatelor sale nenumărate, mulţi s-au întrebat dacă n-ar fi mai cuvios şi mai drept să fie ştearsă pictura murală cu preafericitul care a patronat în ultimii ani ai dictaturii Ceauşescu demolarea multor biserici. Oamenii au cheltuit o grămadă de bani ca să-l preamărească pe Patriarh – nu ajungea să fie pomenit în slujbe -, pictorii s-au străduit după harul lor… Acum, problema s-a rezolvat de la sine. Ne-am întors de unde am plecat: Teoctist a revenit, după o absenţă de cîteva săptămîni, în scaunul său, iar Sinodul, pus să voteze, s-a executat cu docilitate, conform instrucţiunilor Ministerului Cultelor şi dorinţelor ierarhiei bisericeşti, care îşi vedea ameninţate privilegiile şi mai ales se vedea ameninţată a fi puse pe răboj «meritele» în păstorirea preanefericiţilor credincioşi. Şi nu ştiu dacă sînt mulţi episcopi mitropoliţi curaţi în faţa lui Dumnezeu. Cine are nevoie de serviciile dreptcredinciosului, robul lui Dumnezeu, Teoctist? Cei cărora li s-au luat lăcaşurile, cei cărora li s-au confiscat sufletele, cei care au privit înlăcrimaţi cum buldozerele năruie ziduri sfinţite acoperite de picturi?… Bineînţeles, pe nici una din acele picturi nu se vedea chipul vechii unelte şi tovarăş Teoctist. Teoctist a făcut parte din acea parte (sic!) a ierarhiei bisericeşti care a fraternizat cu nomenclatura comunistă în ruşinarea credinţelor noastre. Dacă dorim o renaştere, o curăţire, atunci sînt necesare nu doar cîteva săptămîni de retragere diplomatică la Mînăstirea Sinaia – unde prieşte oricui, mai ales obrazelor subţiri, ca acela al Înaltpreafericirii Sale. Ne întrebăm cum şi-a petrecut vremea acolo. În rugăciuni, sau uneltind diplomatic pentru reîntoarcerea sa în scaunul patriarhal? Manevra a fost inteligentă. Odată dispărut din Bucureşti, în Sinod s-a declanşat lupta pentru putere. Diferite facţiuni s-au format cu repeziciune, iar Guvernul a susţinut diferiţi candidaţi mai discret sau mai făţiş. Aşa încît, după ce le-a trecut sperietura, preasfinţiile lor au prins curaj şi le-a trecut gîndul năstruşnic prin minte. Teoctist a refuzat zilele trecute să semneze actul său de retragere oficială din scaunul patriarhal. După o matură chibzuinţă, şi-a spus că rămîne cel mai drept să păstorească Biserica Ortodoxă Română. Cu o singură dizidenţă, cea a părintelui Anania – Sinodul a votat complezent pentru Teoctist. Rugăciunile pentru iertarea păcatelor comise sub Dictatură au durat prea puţin şi au fost lipsite de sinceritate. Fără o profundă purificare, fără o întoarcere cuminţită şi reculeasă a ierarhiei bisericeşti la evlavie şi simplitate, Biserica nu-şi va realiza menirea sa. Reîntoarcerea ruşinoasă a lui Teoctist ne arată că ierarhia, Sinodul, nu au înţeles nimic din tragedia care s-a consumat în ultima jumătate de secol.” – am încheiat redarea blasfemiei la care s-a pretat, în aprilie 1990, Stelian Tănase. Ia să vedem, are el curajul să citească porcăria asta acum, la mormîntul Patriarhului Teoctist, într-o emisiune transmisă în direct de Realitatea TV, care aparţine mafiotului şi falsificatorului de sondaje S. O. Vântu, care, nu-i aşa, i-a „purificat profund”, cu zeci şi chiar sute de mii de euro, pe Stelian Tănase, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, toţi 5 fiind ţigani?

Astăzi, asistăm la o nouă repriză de vînare a Patriarhului. Nu s-a apărat el viu, n-o să se apere nici mort. Principalele infamii au apărut tot în „România liberă”, sub semnătura Alinei Mungiu-Pippidi (autoarea aşa-zisei piese „Evangheliştii”, în care e spurcat Isus Christos) şi a lui Sorin Alexandrescu, care pretinde că ar fi profesor pe la tot felul de universităţi, n-am auzit de el. Alte atacuri josnice au apărut în „Cotidianul”, fiind semnate de un zăpăcit, pe nume Alin Ionescu, dar şi în „Academia Caţavencu”. Ce ruşine! Probabil că deviza „Despre morţi numai de bine” era valabilă doar în Roma antică. Treptat-treptat, începem să-i dăm dreptate lui Thomas Carlyle, care spunea: „Mai curînd mi-aş spăla faţa într-o băltoacă murdară decît să fiu ziarist”. Din fericire, aceştia sînt boschetari, nu ziarişti.

În ceea ce mă priveşte, eu mă mîndresc cu o veche şi statornică prietenie care m-a legat de Teoctist Arăpaşu, încă dinainte ca el să devină patriarh, la începutul anului 1986. De cîte ori mă întîlnea, îi făcea plăcere să recite o strofă, pe care el ştia că mi-o închinase Nichita Stănescu, ca invitaţie la generozitate şi toleranţă: „Vadime, Vadime/ Eu am loc de tine/ Tu ai loc de mine/ Vadime, Vadime”. Îi port o vie recunoştinţă pentru faptul că, în mai 1999, el a avut marea bunătate ca, la Palatul Patriarhal, să mă prezinte Papei Ioan Paul al II-lea, căruia i-am dăruit o carte a mea, cu autograf. Aşa ceva nu se poate uita niciodată. Astăzi, Patriarhul Teoctist este alături de prietenul lui, Papa loan Paul al II-lea. Aşadar, urmaşul Sfîntului Andrei l-a regăsit pe urmaşul Sfîntului Petru – ca nişte fraţi, şi Apostolii, şi Slujitorii Bisericii – pentru a continua, la alte dimensiuni, propovăduirea Evangheliei şi misiunea lor de pace şi de bună-învoire între oameni. Întreaga Ortodoxie e mai săracă. Ţara însăşi e mai săracă şi, deşi e o vreme caniculară, un fior rece ca gheaţa o străbate. Inima greu încercată a Patriarhului n-a mai rezistat, iar el s-a stins pe un pat de spital, ca urmare a unei intervenţii endoscopice care, poate, n-ar fi trebuit să fie efectuată, la o asemenea vîrstă a senectuţii. De asemenea, cred că vizita pe care a făcut-o, recent, la Praga, pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa, i-a slăbit inima, întrucît călătoria a fost efectuată cu avionul. Păcat. În urma lui rămîne o nobilă lucrare, întru slava lui Dumnezeu şi regenerarea morală a Neamului Românesc. Acum o lună, am avut un vis ieşit din comun, care m-a tulburat profund: se făcea că Patriarhul Teoctist era mort, întins pe catafalc, cu o glugă de călugăr, ţesută din postav aspru, care îi acoperea aproape toată faţa, iar eu stăteam la căpătîiul lui şi plîngeam în hohote. În zori, am împărtăşit acest vis straniu familiei mele, precum şi celor mai apropiaţi colaboratori, ca şi naşului meu de cununie, preotul Gelu Bogdan, de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, şi Arhiepiscopului Tomisului, Teodosie. Nu ştiam ce să credem şi cum să interpretăm acest mesaj, venit, cu siguranţă, din altă lume. Acum, visul s-a împlinit. Oh, Doamne! De ce trebuie să plece, rînd pe rînd, cei mai buni şi mai drepţi dintre noi? La trecerea în veşnicie a Patriarhului României, în numele meu, al familiei mele şi al partidului creştin pe care l-am creat adresez sincere condoleanţe Bisericii Ortodoxe şi tuturor credincioşilor din ţară şi din diaspora, care au pierdut un părinte iubitor. Fie ca Dumnezeu să primească în Rai sufletul nobil al Patriarhului Teoctist. În ceea ce priveşte succesiunea, mă văd nevoit să repet: tradiţia, de la Alexandru loan Cuza încoace, spune că pe scaunul patriarhal vine Mitropolitul Moldovei. Iar exemplele cele mai recente sînt ultimii 2 Patriarhi, Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, care au fost, mai întîi, Mitropoliţi ai Moldovei. Luptele fratricide pe care le plănuiesc şi le urzesc unii ar aduce un imens prejudiciu şi Bisericii, şi României. În încheiere, îmi exprim ferma convingere că Biserica Ortodoxă Română va avea forţa şi înţelepciunea să depăşească acest ceas tragic şi să rămînă unită în faţa Poporului Român şi a lui Dumnezeu. Adio, bunul şi vechiul meu prieten! Ţi-a revenit sarcina grea de a trece Biserica Ortodoxă Română nu numai dintr-un secol în altul, ci şi dintr-un mileniu în altul. Şi te-ai achitat cu bine de această foarte dificilă misiune, care a culminat cu reînnodarea relaţiilor noastre cu Maica Romă. Întîlnirea de la Bucureşti, dintre capii celor două Biserici surori, a constituit uvertura fericită a primirii României în Uniunea Europeană. Iar această biruinţă va rămîne, de-a pururi, în Istorie.

COMENTARII DE LA CITITORI