Paznici în lanul de cultură

in Lecturi la lumina ceaiului

În cel de-al treilea episod al subiectului ,,Statul român și cultura națională” voi face o introducere subiectivă, generată de întîmplări personale, cu putere de generalizare la nivel național. Pentru că nu exagerez nici cît un bob de mazăre, voi derula împrejurările care mi-au format aceste convingeri, dincolo de ceea ce bănuim cu toții că se întîmplă într-o instituție de cultură, cum ar fi – de pildă – un muzeu, o casă memorială, o expoziție. Întîmplările de mai jos au avut loc vara trecută, cînd – așa cum procedez de mai mulți ani – purced într-o excursie cu mașina prin țară, alegîndu-mi, din vreme, un itinerar cu obiective clare, care merită vizitate. Am ajuns la această practică după ce, colindînd un număr însemnat de țări din Europa (care, nimic de zis, mi-au încîntat privirea și mi-au îmbogățit cunoștințele), mi-am dat seama că aici, în România, sînt atîtea locuri care merită văzute (sau revăzute), poate cu prioritate față de alte țări de pe bătrînul continent.

Pentru a demonstra autoritatea și disponi­bilitatea în aprecierea și interpretarea unui astfel de fenomen, voi prezenta cîteva date-reper, reținute din voiajul amintit: în două săptămîni am parcurs, împreună cu soția, peste 2.000 de km, pe un itinerariu de excepție, care ne-a dezvăluit uluitoare frumuseți naturale și diverse comportamente umane: București – Buzău – Întorsura  Buzăului – Tîrgu Secuiesc – Onești – Bacău – Vaslui – Iași – Tîrgu Frumos – Botoșani – Dorohoi – Suceava – Fălticeni – Gura Humorului – Cîmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei – Bistrița – Reghin – Ibănești (vă amintiți de reportajul ,,Acasă la Mihăilă Cofariu”) – Tîrgu Mureș – Sibiu – Rîmnicu Vîlcea – Pitești – București. În acest drum am traversat 271 de localități (dintre care 9 capitale de județ), am vizitat 36 de obiective (culturale, religioase, sociale, istorice), și am făcut peste 600 de fotografii.

În acest tablou vizual, trecînd prin locuri încărcate și onorate de memoria unor personalități de seamă ale culturii românești, nu puteam rata obiective precum: Casa Memorială ,,George Bacovia” – Bacău, Casa Memorială (și mormîntul)  ,,Elena Cuza” – Solești, Vaslui, Palatul Culturii, Muzeul Unirii, Bojdeuca ,,Ion Creangă”, Casele Memoriale ,,Mihail Sadoveanu”, ,,George Topâr­ceanu” – toate la Iași, Castelul Strudza-Miclăușeni, Casa Memorială ,,Vasile Alecsandri” – Mircești, Palatul A. I. Cuza – Ruginoasa, ,,Muzeul Răscoalei de la 1907” – Flămînzi, Casa Memorială ,,George Enescu” – comuna George Enescu, Muzeul de Artă
,,Ion Irimescu” – Fălticeni, Casa Memorială ,,Nicolae
Labiș” – Mălini, Casa Memorială ,,Andrei Mure­șeanu” – Bistrița, Casa Memorială și Complexul Memorial ,,Liviu Rebreanu” – comuna Liviu Rebrea­nu, Muzeul Grăniceresc – Năsăud, Castelul Teleki – Gornești, Mureș…

La fiecare din aceste obiective (culturale și turistice, în același timp) se aflau, în slujba vizitatorilor, una sau mai multe persoane îndeplinind o funcție bine definită, fie că se chemau custode, ghid sau îndrumător – aceea de a-i conduce pe oaspeți prin perimetrul cultural respectiv, cu explicațiile de rigoare, în așa fel încît oamenii să plece de acolo cu o înțelegere și o interpretare rezonabile asupra celor văzute și auzite. Cu ce concluzii m-am întors din această experiență de neuitat? Cum comentam și în articolul anterior diferența dintre teorie și practică, astfel de meteahnă am constatat și de data aceasta. Desigur, nu peste tot. Îmi voi aduce aminte cu plăcere de vizitarea muzeului Unirii din Iași (unde am primit cele mai autorizate explicații chiar de la directorul acestei instituții, doamna dr. Aurica Ichim), a Casei Memoriale ,,George Enescu”, a Muzeului de Artă ,,Ion Irimescu”, din Fălticeni (explicații cu adevărat profesioniste, prezentate de doamna  Rita Oarză, conservator de artă), a Casei Memoriale ,,Nicolae Labiș”, a Complexului ,,Liviu Rebreanu” (custode, domnul Valer Inovan), a Muzeului Grăniceresc din Năsăud.

Despre acești oameni minunați – numai cuvinte de laudă (lăsate mărturie de mine și în Cărțile de onoare ale acestor instituții). Cu zîmbetul pe buze, cu tact și răbdare, demonstrînd cunoștințe aplicate la ceea ce urma să vizităm, acești îndrumători de muzee și case memoriale își merită locul pe care îl ocupă în societate, și merită stima noastră, pe care nu ar trebui să le-o arătăm cu zgîrcenie. Ce facem, însă, cu partea cealaltă a paharului – partea goală – care știrbește munca onorabilă a majorității colegilor lor. Exemple. Castelul Sturdza-Miclău­șeni: îi poți da ocol de cîte ori vrei, urci pe scări și constați că ușile sînt încuiate, te poți plimba prin pădurea magnifică și poți încerca să bei o apă minerală la chioșcul de la intrare, dar, fără succes – acesta fiind închis. În final, pleci cu notițele pe care ți le poți lua după un înscris de la intrarea închisă; Mircești – Casa Memorială ,,Vasile Alecsandri” (marele poet moldav, ajuns ministru de Externe în Guvernul Cuza). De cum am pășit pragul casei din Mircești, ne-a luat în primire o doamnă, care părea deranjată de vizita noastră inopinantă. După ce a avut grijă să ne ia banii la intrare, s-a ținut scai după noi, prin camere, dar nu pentru a oferi explicații (n-a scos nici un cuvînt despre poet), ci pentru a ne supraveghea să nu cumva să facem fotografii, de parcă ne-am fi aflat într-un obiectiv NATO!; Fălticeni – Casa Memorială ,,Mihail Sadoveanu”: deși drăguță și amabilă, domnișoara ghid s-a dovedit a fi ,,plantată” acolo mai mult ca decor, fiindcă explicațiile voluntare au fost inexistente, iar provocărilor la dialog, încercate de mine, pe teme majore din opera Ceahlăului literaturii românești, cum ar fi înțelegerea actuală a romanului ,,Mitrea Cocor”, nu le-a putut face față; Gornești de Mureș – Castelul Teleki: după ce ne-a întîmpinat cu o curte neîngrijită și cu lacul acoperit, în mare parte, de vegetație uscată, intrată în putrefacție, în interior am avut ghinionul să ne suprapunem cu un mic grup de vizitatori maghiari, care ascultau explicațiile, bineînțeles, în limba lor maternă, noi mulțumindu-ne doar cu privitul; am lăsat în urmă Bacăul cu Casa Memorială ,,George Bacovia” – poetul toamnelor reci și ploioase. Aici nu am nici o observație asupra modului de ghidare și de explicații, în timpul vizitei, pentru simplul fapt că aceasta nu s-a produs – Casa Memorială fiind cu obloanele trase și cu poarta încuiată, deși era pe la prînz, într-o zi de duminică!

Ce comentariu să mai faci în astfel de situație, cînd, într-o zi liberă pentru majoritatea oamenilor, fie din localitate, fie din afară, și pe cînd elevii nu au școală, Casa poetului nu este accesibilă? În situațiile descrise mai sus, problema nu este numai a ,,omului potrivit la locul potrivit”, unde lipsa de competență și de aplecare spre lucrul cu oamenii, cu publicul, îi exclude din sistem – deci nu e doar o problemă de ordin personal – ci include instituția pe care o reprezintă și, mai departe, forul tutelar – fie un muzeu județean, fie, nemijlocit, Consiliul Județean, prin reprezentanții sectorului Cultură. De la acest nivel trebuie pornit în schimbarea radicală a concepției despre misiunea unui custode sau a unui ghid de muzeu. Nu avem nevoie în aceste lăcașuri de cultură de persoane lipsite de chemarea spre cunoașterea și răspîndirea culturii în rîndul vizitatorilor. Nu avem nevoie de observatori culturali. Mai cu seamă nu avem nevoie de … paznici de cultură!

Solești – Istoria ruinată a României

În prima parte a acestui material am amintit, configurînd obiectivele de vizitat pe întinderea celor peste 2.000 de kilometri, de comuna Solești, din județul Vaslui, unde mergeam să văd Casa Memorială ,,Elena Doamna”, amenajată în Conacul familiei Rosetti-Sturdza, din localitate. Pregătit de întîlnirea cu Istoria, cu Marea Istorie a Românilor, după vreo 20 de kilometri de la reședința de județ, Vaslui, spre Iași, ajungem la Solești – punctul de referință pentru traseul acelei zile. După o bîjbîială de vreo jumătate de oră, trimiși direct în cîmpul cu lan de grîu de un indicator din șoseaua principală, întrebînd un localnic de Casa Memorială a Elenei Cuza, acesta ne-a arătat o uliță oarecare, ba chiar cu gropi și cam pustie. Ne-am avîntat pe acest drum, dar am avut o presimțire nu prea optimistă, amintindu-mi de privirea mirată și totodată întrebătoare a țăranului, la auzul sintagmei de Casă Memorială. Inițial, am pus această reacție pe seama curiozității omului, iscată de apariția unor străini care o caută pe Elena Cuza – Doamna lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Române. După cîteva minute, însă, realitatea avea să mă arunce în cea mai neagră capcană a Istoriei Moderne a României, făcîndu-mă să-mi pară rău că, în sfîrșit, am găsit ceea ce căutam!

De fapt, nici nu am găsit ceea ce căutam – o Casă Memorială, un conac, o clădire care să cinstească memoria Doamnei Elena Cuza, măcar un semn din ceea ce am învățat din Cartea de Istorie! Am găsit niște ruine. Un fost conac boieresc, care strălucea în prima jumătate a secolului al XIX-lea, și unde a copilărit prima Doamnă a Principatelor Unite, arată acum jalnic, prezentînd imaginea apocaliptică a unui teatru de război. Chiar de la intrare, acolo unde, cîndva, trona, impunător, un portal de cărămidă zidită, pe sub care treceau trăsurile trase de cai înfocați, trebuie să fii atent să nu-ți cadă vreo cărămidă în cap din ceea ce a mai rămas, ca un fel de spînzurătoare. Conacul propriu-zis este o ruină, dureroasă și dezgustătoare. Din falnicul edificiu de altădată, a rămas un fel de arătare edilitară, cu ziduri surpate, în afară și în interior, cu niște găuri oribile în loc de ferestre, ca ochii mirați ai unei epave de pe altă planetă. Ceea ce n-a apucat să distrugă timpul, au definitivat oamenii, furînd tot ce se putea desprinde:  giurgiuvelele de fereastră, uși, dale de marmură de pe scările cîndva maiestoase, grătarele de metal de pe terasă, scîndura și tabla de pe acoperiș, ca să nu mai vorbim de instalațiile interioare.

Culmea nepăsării și a ironiei – acest dezastru național are loc în văzul autorităților de la toate nivelurile, în timp ce, chiar pe zidul de lîngă mormîntul Elenei Cuza, din curtea Bisericii familiei, tronează (sfidător) un înscris cu sigla Uniunii Europene, și cu un conținut care, cu un ochi te face să plîngi, și cu celălalt să rîzi, prin inoportunitatea și inoperabilitatea acestuia, mai ales că – pompos – angrenează trei state într-o acțiune care a rămas doar pe zidul unui cimitir: ,,Proiect implementat de către Consiliul Raional Hîncești din Republica Moldova în parteneriat cu Primăria Solești, Județul Vaslui – România și Muzeul Municipal al colecțiilor personale Blesciunov din Odessa, Ucraina”. Și acum, obiectul proiectului: ”Dezvoltarea turismului transfrontalier prin promovarea Conacului Manuc-Bey, Complexului Mortuar Elena Ioan Cuza și Muzeului Blesciunov”. ”Proiect finanțat de Uniunea Europeană, în cadrul Programului Operațional Comun România-Ucraina-Republica Moldova 2007-2013”.

Nu cunoaștem cîtă amploare o fi luat turismul în zonă, după această cooperare internațională și multietnică, dar – așa cum se vede și din fotografiile publicate – se pare că potențialii turiști erau ademeniți cu vizitarea unor vestigii antice, rămase din cine știe ce războie uitate de lumea de azi! Pînă și Biserica familiei, aflată la doar cîțiva metri de acest panou cu minciunile de propagandă europeană ieftină, folosită și ca necropolă de unii membri ai familiei Rosetti-Sturdza, este atinsă de morbul nepăsării, pereții avînd crăpături multiple, cu tencuiala căzută, cu elemente de stucatură degradate, în timp ce, pe acoperiș, chiar lîngă cruce, se dezvoltă, liber, un arbust.

Dezolat și plin de indignare, am luat drumul Iașilor, trecînd mai întîi pe la Primăria din Solești, locul unde mi-aș fi vărsat năduful pentru ceea ce văzusem cu puține minute înainte. Nu s-a petrecut acest fapt, deoarece instituția era închisă, programul Primăriei fiind încheiat la acea oră. Am intrat în posesia unor date de la localnici, cu unele controverse, dar, întrucît nu le-am putut verifica și din alte surse, nu mă pot baza pe ele.

La Iași, cînd am vizitat Muzeul Unirii, aflînd că directorul instituției este și specialist în domeniul restaurării și conservării monumentelor și siturilor istorice, în discuția pe care am avut-o cu doamna dr. Aurica Ichim, am provocat-o la o explicație –
ca din partea unui specialist în materie, dar și în calitate de șef birou conservare, la Complexul Muzeal ,,Moldova”.

Iată comentariul autorizat al doamnei director – care vede lumina tiparului pentru prima dată – comentariu care adîncește și mai mult crevasa dintre România de azi și cei care au luptat pentru ca țara să ajungă ceea ce este acum: ,,Cunosc foarte bine istoria Soleștiului. Noi ne chinuim de mulți ani, de foarte mulți ani. Ne-am deplasat la fața locului însoțiți de forțe puternice: ministrul Culturii de la București, secretari de stat, alți oameni care îndeplinesc funcții de conducere în domeniu, și care ar fi putut schimba  soarta monumentului. Ecoul, însă, nu a fost cel pe care noi l-am așteptat. De ce? Pentru că, la un moment dat, a apărut un moștenitor, care s-a dovedit, ulterior, că era, de fapt, un fals moștenitor. În această cauză – este punctul meu de vedere propriu – consider că, în acel moment, Ministerul Culturii trebuia să intervină, după ce, un an, doi, așa-zișii moștenitori nu s-au prezentat la proces. În acel moment, cazul trebuia clasat, situație în care, monumentul ar fi putut fi restaurat. Nu s-a întîmplat așa. E bine, e rău, nu știu. Dacă monumentul ar fi fost restaurat, în situația de azi, cînd au apărut adevărații moștenitori, la data aceasta reprezentîndu-le pe cele două doamne Rosetti – una în Franța, cealaltă în Germania – acest monument era salvat. Rezolvarea problemelor de ordin financiar, dintre cele două doamne și Statul Român, se putea face prin negocieri. Așa, monumentul a fost lăsat în paragină, cînd toți au invocat acel proces,  spunînd că nu se mai poate face nimic…”

După o mică pauză de respiro, în care doamna director își adună gîndurile, veștile pe care ni le aduce sînt precum cireașa de pe tort, de pe un tort amar. ,,Conacul în care s-a născut prima Doamnă a României, despre care Iorga spunea: «Cea mai mare Doamnă a românilor, care a știut, înainte de orgoliul de femeie, să-și pună misia de Doamnă», s-a năruit sub ochii noștri, fără a fi în stare să facem ceva. Eu am o mare durere în suflet cînd văd cum, cu fiecare zi ce trece, conacul mai pierde cîte o piatră, iar oficialitățile privesc cum se dărîmă, chiar și Primăria din Solești, în frunte cu doamna primar, Mona Bujor, care este la al 3-lea sau al 4-lea mandat, privește așa… eu nu știu cum au răbdat-o inima și conștiința să piardă acest conac, care ar fi putut deveni mîndria comunei, și un obiectiv turistic important, pe traseul Vaslui-Iași”.

Acum vine ,,bomba” care ne arată… configurația inimii și a conștiinței doamnei primar. Citiți și vă cruciți! ,,Concret, pe plan local nu s-a făcut nimic. O singură inițiativă a fost a unui grup de oameni inimoși de la Iași, de la Comisia de Cultură a Consiliului Local. Aceștia s-au deplasat la Solești, unde au stat 4-5 zile, încercînd să pună folii de plastic peste clădire, pentru conservare și pentru a opri actele de vandalism asupra monumentului istoric. Dar, în loc de «Mulțumesc!», doamna primar s-a plîns la Consiliul Județean că… i-a fost încălcat teritoriul…”.

Cam aceasta este povestea-dramă a ceea ce ar fi trebuit să fie, azi, Muzeul, sau Casa Memorială ,,Elena Cuza”. În această conjunctură nenorocită, de indignare și  neputință, mai ales din partea unui mare iubitor de Istorie – sînt obligat, din nou, să fac comparație cu alte țări, cu alte națiuni, și să întreb: ,,Cum, la ei, sînt venerate – prin edificii impunătoare, care perpetuează amintirea trecutului – nu doar fostele Doamne și Domnițe, soții sau fiice de regi și împărați, de prinți și domnitori, ci și metresele acestora, pe cînd, la noi, am împins sub dărîmăturile propriei case în care s-a născut, amintirea primei Doamne a Românilor?”.

Osemintele Principesei Elena Cuza se află în mormîntul din curtea Bisericii familiei, din Solești, la cîțiva metri de ruinele a ceea ce a fost leagănul copilăriei sale. Dacă s-ar putea reîncarna și ar privi către dărîmăturile din preajmă, Doamna Elena s-ar refugia la Palatul de la Ruginoasa, pentru care a trudit și a suferit mult. Poate acum regretă că, în viață fiind, a rugat să nu fie înmormîntată, cînd va muri, la Ruginoasa, alături de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Motivul? Cu intuiția-i sclipitoare, a preconizat că – nu peste mult timp – Domnitorul va avea un monument la Iași, după care i se vor muta și rămășițele pămîntești în capitala Moldovei (ceea ce s-a și întîmplat – osemintele Domnitorului fiind aduse la Iași, la Biserica „Trei Ierarhi”).

Iată dovada: ,,Dacă lucrul se va întîmpla, osemintele mele vor rămîne la Ruginoasa, căci monumentul, dacă s-a ridicat, va fi ridicat lui și nu mie. De aceea rog pe fratele meu, Teodor, ca eu să fiu înmormîntată la Solești, în mormîntul mamei mele”.

De unde să bănuiască Doamna Elena Cuza, acum 110 ani, că Soleștii – ultima dorință a primei Doamne a ,,României mici” – nu vor mai încăpea în România Mare, România Mileniului trei …

(va urma)

GEO CIOLCAN

Păreri și opinii