„Pe aripile vîntului“ – povestea unui film legendar

in Lecturi la lumina ceaiului

„Pe aripile vîntului“ (Gone With the Wind) este unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale, decenii la rînd bucurînd milioane de cinefili. Este, de asemenea, producţia de film care, zeci de ani, a deţinut supremaţia reţetei de casă, realizînd cele mai mari încasări.
Filmul, ecranizare a romanului omonim scris de Margaret Mitchell, prin tehnica cinematografica folosită devine primul film color de asemenea proporţii, realizat prin folosirea procedeului Technicolor. Filmările au durat 140 de zile. Premiera a avut loc la 15 decembrie 1939. „New York Herald Tribune“ scria, la vremea apariţiei filmului, că este „un spectacol cinematografic monumental“, iar „New York Times“ că este „cea mai mare înscenare cinematografică văzută pînă azi şi cel mai ambiţios film de acţiune din istoria spectaculoasa a Hollywoodului“. A primit zece premii Oscar, un record deţinut timp de douazeci de ani, Ben-Hur doborîndu-l în 1960. În lista Institutului American de Film (AFI) „100 de ani… 100 de filme“ (1998), „Pe aripile vîntului“ a ocupat locul 4 cu toate că în această listă aniversară, a coborît două locuri. În iunie 2008, AFI a publicat lista „10 top 10“ – o lista a celor mai bune zece filme din diverse genuri. „Pe aripile vîntului“ a fost clasat al patrulea în categoria Epopei. Dacă inflaţia ar fi ajustată, acesta este filmul cu cele mai mari încasări ale tuturor timpurilor, suma ajungînd la 1.430.476.000 dolari. Fără ajustarea inflaţiei, „Pe aripile vîntului“ este al 103-lea cel mai de succes film, cu încasări de 198.676.459 dolari.
Margaret Mitchell şi tragica ei poveste
În copilărie, Margaret a beneficiat de o educaţie foarte bună, primită de la o familie ce ocupa funcţii înalte. Tatăl, Eugene M. Mitchell, a fost un reputat avocat, fost preşedinte al Asociaţiei Baroului din Atlanta şi al Societăţii de Istorie. El s-a căsătorit cu Mary Isabel Stephens, cunoscută drept „Maybelle“. De asemenea, fratele mai mare al lui Margaret, Stephens Mitchell, a călcat pe urmele tatălui său, reuşind să ocupe şi el funcţii importante. La 14 ani, mezina familiei Mitchell studia la un pension pentru fete, iar la 18 a urmat cursul superior de medicină de la Smith College, din Northampton, pînă cînd activitatea şcolară i-a fost întreruptă de un eveniment trist: moartea mamei sale. În 1922, s-a căsătorit cu Berrien Kinnard Upshaw, însă relaţia n-a fost de durată, iar patru ani mai tîrziu a început un nou mariaj, alături de John R. Marsh, un agent publicitar căruia i-a dedicat romanul. Pe prima pagina sînt scrise iniţialele sale: „J.R.M“.
PAG 12 2
Momentul în care Scarlett O’Hara şi Rhett Butler au prins viaţă
Procesul creeării romanului „Pe aripile vîntului“ a durat zece ani şi a pornit de la o gleznă luxată.În urma unei accidentări care a împiedicat-o să meargă, Mitchell a fost încurajată de soţul ei să înceapă să scrie. În 1935, Margaret a arătat o valiză plină cu manuscrise unui căutător de talente de la Compania Macmillan. Publicarea celor 1037 de pagini ale romanului a avut loc un an mai tîrziu, pe 30 iunie, iar faima dobîndită i-a adus un milion de dolari, în mai puţin de patru ani. Însă viaţa ei nu a mai fost niciodată la fel. „Timpul nu este al meu. Nu am mai avut propriul meu timp de cînd a fost publicat romanul… Să fii autorul cărţii «Pe aripile vîntului» este o slujbă cu normă întreagă“, a mărturisit scriitoarea. La începutul anului 1949, a fost anunţată că 8 milioane de exemplare ale cărţii au fost vîndute în 30 de limbi, din 40 de ţări, iar ecranizarea care îi are ca protagonişti pe actorii Vivien Leigh şi Clark Gable, a devenit cea mai populară peliculă din America.
Oare ce vînt a adus-o pe Strada Peachtree?
Dar viaţa bate filmul întotdeauna, iar o simplă ieşire la film cu soţul a costat-o viaţa pe Margaret Mitchell. În ziua fatidică de 16 august 1949, un şofer beat a izbit-o cu maşina. Tragedia s-a petrecut pe Strada Peachtree, din Atlanta, iar după accident a fost transportată la spital, dar nu şi-a mai recăpătat complet conştiinţa. La intervale rare de timp, murmura cuvinte vagi şi incoerente. În cele din urmă, a murit din cauza unor fracturi craniene şi de pelvis. La scurt timp după ce s-a stins, şoferul care a lovit-o, în vîrstă de 29 de ani, s-a predat poliţiei. A fost arestat sub acuzaţiile de conducere sub influenţa alcoolului, depăşirea limitei legale de viteză şi conducere pe sens opus. Apoi, a fost condamnat la 18 luni de închisoare, însă a executat doar 11. O pedeapsă mult prea mică pentru un fapt care a dus la dispariţia prematură a uneia dintre cele mai valoroase scriitoare din toate timpurile…
PAG 13 1
După 80 de ani
Acum 80 de ani, Margaret Mitchell publica o impresionantă şi tulburătoare saga, cea mai frumoasă poveste de dragoste de la Romeo şi Julieta încoace, care a captat publicul încă din prima zi după apariţie, la mijlocul anului 1936, cînd au fost vîndute cincizeci de mii exemplare, iar pînă la sfîrşitul anului 1937, timp în care s-a aflat în fruntea listei best-seller-urilor, tirajul a atins, numai în Statele Unite, cifra de două milioane. Romanului lui Mitchell i s-a decernat premiul Pulitzer, cea mai importantă distincţie literară americană; Asociaţia naţională a librarilor a declarat-o „cea mai bună carte a anului”, iar Asociaţia culturală din New York i-a acordat medalia de aur, pe care o refuzase pînă atunci unor scriitori, fără îndoială mai celebri decît Margaret Mitchell. Vorbind despre succesul cărţii, Harrison Smith a afirmat că: „pentru generaţia noastră (şi, poate, şi pentru cea viitoare) întîia şi singura carte scrisă de o femeie de care, pînă atunci, nu auzise mai nimeni, va rămîne cea mai populară carte din lume“. „Pe aripile vîntului“ avea să bulverseze audienţa de la acea vreme, continuînd să fascineze cititorii zeci de ani la rînd, atît prin frumuseţea poveştii şi migăloasa manieră în care autoarea a dat viaţă unor personaje, cît şi prin construcţia perfectă a subiectului şi complexitatea firului narativ. De ce un roman care se îndreaptă spre împlinirea centenarului rămîne la fel de popular şi atrage, în continuare, milioane de cititori? Dezbaterea acestei chestiuni ar dura destul de mult, dar un lucru este sigur: ceea ce captivează atunci cînd cuvintele încep să alunece sub privirile cititorilor sînt temele şi motivele pe care Margaret Mitchell le exploatează cu rafinament, reuşind să confere unei cărţi despre Războiul Civil un aer proaspăt şi modern. Tema supravieţuirii şi motivul curajului ce răzbate din această carte, puterea de a nu renunţa niciodată şi pasiunea nestăvilită a unui suflet tînăr, dragostea pentru bani şi dictonul ‚‚Tomorrow is another day“ (Mîine este o altă zi), împreună cu capacitatea de a ne identifica, într-o anumită măsură, cu personajele romanului, fac din „Pe aripile vîntului / Gone with the Wind“ o operă modernă, deşi cadrul istoric aparţine unei anumite epoci din trecutul Statelor Unite ale Americii.
Personajul în jurul căruia gravitează întreaga acţiune este Scarlett O’Hara, o tînără care încearcă să treacă peste toate dramele provocate de Războiul Civil, înarmată doar cu dragoste oarbă şi curaj. Dar Margaret Mitchell nu expune doar povestea şi evoluţia lui Scarlett, ci îi oferă cititorului o întreagă frescă a Sudului din perioada Războiului Civil. Ea descrie în detaliu viaţa de zi cu zi a Atlantei din anul 1861 pînă la terminarea războiului şi începerea reconstrucţiei, dezvăluindu-i cititorului toate faţetele societăţii din acel moment critic al istoriei, ajutîndu-l astfel să se transpună mai bine în pielea personajelor. Ca un martor neutru, autoarea foloseşte orice eveniment drept pretext pentru a analiza comportamentul celor implicaţi în război, cu precădere cel al familiilor O’Hara, Wilkes şi Butler.
Romanul îmbină mai multe genuri (romanul psihologic, buildungsroman, romanul de dragoste sau cel istoric) şi reuşeşte să creeze o poveste de neuitat, poate cea mai iubită poveste despre Statele Confederate ale Americii. Margaret Mitchell este cazul tipic de narator omniscient, care se foloseşte de personajul principal pentru a-şi expune ideile şi părerile legate de război (uneori, viziunea narativă se schimbă, deoarece povestitorul şi personajul par să se confunde unul cu celălalt). Maniera în care autoarea redă povestea lui Scarlett cucereşte încă de la primele fraze, datorită atenţiei extraordinare pe care Margaret o acordă detaliilor şi a felului graţios în care se joacă cu frazele şi cuvintele. Iar descrierile personajelor sînt atît de amănunţite, încît Rhett Butler, Scarlett O’Hara sau Melanie Wilkes par rupţi din viaţa reală şi „cusuţi“ pe paginile cărţii.
PAG 13 2
Ecranizarea romanului – „mission impossible“
Din fericire pentru cei care devorează cărţile bune şi apoi se răsfaţă cu ecranizări, „Pe aripile vîntului“ beneficiază de o ecranizare intrată în istorie. Distins cu 10 premii Oscar, dintre care unul a fost cîştigat pentru prima oară de o actriţă de culoare, filmul este unul dintre cele mai iubite pelicule de acest gen, actorii Vivien Leigh şi Clark Gable devenind imaginile nemuritoare a două personaje extrem de populare. Nu ne-am putea imagina o altă ecranizare, nici alţi actori care să le dea viaţă lui Scarlett şi Rhett, şi nici nu dorim acest lucru. E perfectă aşa cum e. Deşi nu respectă complet povestea – ar fi ceva de genul mission impossible, sînt, totuşi, 1500 de pagini – iar unele personaje extrem de interesante sînt excluse – Will Benteen sau Archie – filmul merită toţi banii.
Deoarece romanul a avut un succes enorm, asupra ecranizării lui s-a pus o presiune extraordinară la vremea aceea. Celebrul producător David O. Selznik s-a confruntat cu o multitudine de probleme pentru a pune în scenă renumita poveste a lui Scarlett O’Hara. Nu a fost complicat doar din punct de vedere regizoral– se pare că 3 regizori au lucrat la această producţie: George Cukor, Sam Wood şi Victor Fleming, primii doi necreditaţi – ci şi în ce priveşte casting-ul pentru rolul feminin principal. 1400 de actriţe au fost invitate la acest casting, inclusiv nume extrem de populare la acel moment – Claudette Colbert, Paulette Goddard, Katharine Hepburn sau Olivia de Havilland (care a primit rolul lui Melanie).
Istoria este ambiguă în ceea ce priveşte momentul şi modul în care a fost aleasă Vivien Leigh pentru rol. Unii spun că ea semnase deja un contract încă de la începutul lui 1938, iar casting-ul a fost doar o faţadă pentru a menţine publicul cu sufletul la gură. Alţii susţin că fratele producătorului i-ar fi prezentat-o pe actriţă şi i-ar fi spus: ‚‚David, iat-o pe Scarlett O’Hara“. Cert este că Vivien Leigh a făcut „a hell of a job“ (o treabă a dracului de bună) portretizînd-o pe Scarlett O’Hara, fata de fier care se transformă, încet-încet, dintr-o tînără nepăsătoare şi alintată, într-o femeie puternică, gata să facă orice pentru ca ea şi familia ei să nu mai sufere niciodată. Actriţa reuşeşte să îmbine perfect fineţea şi delicateţea unei domnişoare cu încrîncenarea şi încăpăţînarea care o caracterizează pe Scarlett. Egoistă, materialistă şi oportunistă, Scarlett îi frapează pe cei din jur prin comportamentul ei „neadecvat“. Pregătită să muncească cot la cot cu sclavii de pe plantaţie atunci cînd războiul îi lasă pe O’Hara săraci lipiţi, capabilă să-şi administreze propria fabrică de cherestea, ca un adevărat bărbat, Scarlett nesocoteşte regulile nescrise ale societăţii în care trăieşte şi-şi pierde reputaţia în favoarea bunăstării ei şi a familiei sale, dar mai ales a plantaţiei Tara. Alintată şi obişnuită să primească totul de-a gata, Scarlett se îndrăgosteşte, la 16 ani, de singurul bărbat pe care nu-l poate avea, deoarece e deja logodit. Dar Rhett Butler, portretizat memorabil de Clark Gable, echivalentul masculin al oportunistei Scarlett, este singurul care-o poate salva de obsesia ei bolnăvicioasă; deşi asemănători în multe privinţe, Rhett se deosebeşte de sufletul lui pereche prin capacitatea de a iubi pe altcineva mai mult decît pe sine. Singurul lui punct slab îl reprezintă dragostea pentru Scarlett şi tot ceea ce decurge din acestă ghinionistă legătură.
Este interesant că, iniţial, rolul îi era destinat lui Gary Cooper, care l-a refuzat, declarînd: «„Pe aripile vîntului“ va fi cel mai mare fiasco din istoria Hollywood-ului şi mă bucur că va fi Clark Gable cel care va eşua lamentabil, nu eu». Deşi a fost cît pe ce să renunţe la rol în momentul în care a aflat că va trebui să plîngă într-o anumită scenă, Clark Gable a continuat totuşi, cîştigînd astfel nu doar un cec în valoare de 120.000 de dolari, ci şi admiraţia a milioane de fani. Nici Leslie Howard nu se lasă mai prejos, reuşind să dea viaţă unui personaj aparte, aparent neadaptat într-o lume în care războiul pare să ocupe gîndurile tuturor. Surprinzător, nici Clark Gable, nici Leslie Howard nu au ţinut morţis să facă parte din distribuţia acestui film, ba, mai mult, Leslie Howard nici măcar nu s-a deranjat să citească opera originală din care a fost inspirat scenariul.
Dragoste oarbă şi curaj
Un alt personaj extrem de important în ceea ce priveşte evoluţia lui Scarlett este Melanie Wilkes, imaginea întruchipată a unui înger, capabilă să reacţioneze ca o adevarată lady indiferent de circumstanţele istorice, prietena care stă alături de Scarlett la bine şi la rău. Curios este că Scarlett o dispreţuieşte şi o consideră inferioară, deşi în adîncul sufletului ştie prea bine că tăria ei de caracter nu ar exista fără curajul şi loialitatea lui Melanie. Olivia de Havilland face un rol memorabil, Melanie dominînd ecranul în cîteva dintre scenele cu Scarlett. Nu a trecut neobservată nici prestaţia actorilor de culoare, ca dovadă Oscar-ul obţinut de Hattie McDaniel, care joacă rolul lui Mammy, dădaca lui Scarlett sau „vocea conştiinţei“ frumoasei brunete cu ochi verzi.
Singurul reproş major care ar putea fi adus filmului este că nu reuşeşte să redea toate scenele cu adevărat emoţionante din carte. Scenariul exclude, de pildă, anumite personaje foarte interesante, cum ar fi Will Benteen. El este unul dintre puţinii bărbaţi pe care rebela Scarlett îi priveşte cu respect, iar scena în care Ashley se întoarce din război, la Tara, iar Melanie aproape îi zboară în braţe, este modificată în aşa fel încît Mammy să preia din atribuţiile lui Will. Dar scena din carte este mult mai emoţionantă şi mai frumos construită tocmai pentru că un bărbat apărut de nicăieri reuşeşte să citească în sufletul lui Scarlett ca într-o carte deschisă.
Ecranizarea păstrează, totuşi, în măsură de 90%, atmosfera şi firul narativ iniţial, este una dintre cele mai fidele ecranizări văzute vreodată. Dar personaje ca Will Benteen sau Archie, birjarul lui Scarlett într-o perioadă în care nici un bărbat nu vrea să lucreze în subordinea ei, ar fi trebuit păstrate măcar pentru cîteva scene. Atmosfera din carte, cînd plină de viaţă, cînd bîntuită de fantasmele morţii, este excelent reprodusă în film. De obicei, cartea e cea care te face să te scufunzi în poveste ca într-un ocean cald şi primitor, dar e uimitor cum filmul îţi dă aceeaşi senzaţie.
De cel puţin trei ori în poveste, atît în carte, cît şi în film, se poate vorbi despre dragoste oarbă, fie că cel care iubeşte este Scarlett, Ashley, Melanie sau Rhett, iar obiectul iubirii e un om, o plantaţie sau un mod de viaţă. De departe, cea mai intrigantă şi savuroasă poveste de dragoste este cea dintre Scarlett şi Rhett, de o mie de ori mai frumoasă decît arhicunoscuta romanţă dintre Romeo şi Julieta. Iar chimia dintre Vivien Leigh şi Clark Gable este atît de puternică, încît povestea lor trece dincolo de ecran, lucru care nu a cucerit doar audienţa, ci şi pe unii critici.
Un alt punct forte al filmului îl reprezintă costumele, susţinute de cheltuielile exorbitante ale producţiei. Pentru că veni vorba de frumuseţe – cadrele superbe din Twelve Oaks sau apusurile de la Tara au fost, nu veţi ghici niciodată, pictate de mînă! Efectele sînt uimitoare pentru un film atît de vechi, deoarece sînt simple, dar minunate. Iar muzica, ei bine, „Tara’s Theme“ este una dintre cele mai cunoscute din istoria cinematografiei, realizată de Max Steiner, dirijorul care a condus The Warner Brothers Studios Orchestra, cea care a interpretat coloana sonoră din pelicula „Casablanca“.
Trebuie menţionat şi Oscar-ul luat pentru cea mai bună imagine, deoarece „Pe aripile vîntului“ arată superb chiar şi acum, după 77 ani, datorită eforturilor echipei de restaurare digitală de la Warner Bros. şi a noilor tehnologii.
Şi iată şi cîteva detalii „necunoscute“. O rochie purtată de actriţa Vivien Leigh în acest celebru film a fost vîndută pentru 137.000 de dolari la o licitaţie care a avut loc în aprilie 2015, în cartierul Beverly Hills din oraşul american Los Angeles. Rochia, în nuanţe de gri şi negru, a făcut parte din cele peste 150 de obiecte din scenografia filmului scoase la licitaţie de casa Heritage Auctions, cu sediul în Dallas. Colecţia de obiecte i-a aparţinut lui James Tumblin, fost coordonator al departamentului de machiaj şi coafură al Universal Studios. Tumblin a început să colecţioneze costume şi obiecte de recuzită de pe platou şi din culisele filmului în anii 1960 şi a reuşit să creeze o colecţie de peste 300.000 de piese, potrivit reprezentanţilor Heritage Auctions. În timpul unei vizite la Western Costume Company, el a remarcat rochia purtată de personajul lui Vivien Leigh, Scarlett O’Hara. A aflat că rochia urma să fie aruncată şi a negociat pentru cumpărarea ei contra sumei de 20.000 de dolari. Printre celelalte obiecte vîndute la licitaţie, s-au numărat o pălărie de paie purtată de Leigh (52.500 de dolari), o pereche de pantaloni şi o jachetă purtate de Rhett Butler, personajul întruchipat de Clark Gable, (55.000 de dolari), şi o bonetă purtată atît de Leigh, cît şi de Olivia De Havilland, interpreta personajului Melanie Wilkes, adjudecată pentru 30.000 de dolari.
În ceea ce-i priveşte pe cei doi protagonişti, Clark Gable a întîlnit-o pentru prima oară pe Vivien Leigh la o petrecere în casa producătorului David O. Selznick, în decembrie 1938. Pe atunci, Clark nu credea că Vivien ar fi avut calităţile necesare pentru a o interpreta pe eroina din filmul „Pe aripile vîntului“. Însă, timpul a demonstrat că Gable s-a înşelat în privinţa sobrietăţii lui Vivien. Ea a jucat la perfecţiune inconfundabilul rol al energicei Scarlett O’Hara. Amîndoi aveau o chimie magică. Ori de cîte ori apăreau pe ecran, se putea simţi atracţia irezistibilă dintre ei. Jocul lor sentimental făcea ca ecranul să ardă de o pasiune debordantă sau să se scufunde în oceanul de lacrimi. Au existat zvonuri că memorabila scenă în care Rhett o ia în braţe pe Scarlett şi o iubeşte împotriva voinţei ei l-a înfierbîntat atît de tare pe Clark Gable (care a trebuit să o ducă pe Vivien de 14 ori în braţe pe scările parcă nesfîrşite), încît acesta ar fi încercat să o violeze, în culise, pe atrăgătoarea sa parteneră. Întregul incident ar fi fost povestit peste ani chiar de Vivien Leigh unor prieteni, şi este amintit în cartea „Frankly, My Dear…“, scrisă de Molly Haskell.
Alte zvonuri dădeau de înţeles că relaţia dintre cei doi actori nu ar fi fost deloc amiabilă, întrucît regizorul preferat al lui Vivien, George Cukor, fusese concediat la insistenţele lui Clark, şi înlocuit cu un prieten de-al lui, regizorul „Vrăjitorului din Oz“, Victor Fleming. Gable a infirmat zvonurile, aducîndu-i un omagiu lui Vivien Leigh într-un interviu din 1940. El chiar povestea despre o întîmplare amuzantă, dar şi jenantă. În luna martie a anului 1939, Clark se căsătorise cu actriţa Carole Lombard, luînd o scurtă pauză de la filmări. Cînd s-a întors, Victor Fleming a aranjat să nu se mai filmeze renumita scenă în care Scarlett îl vizitează pe Rhett la închisoare în rochia făcută din perdele, ci chiar scena căsătoriei lui Scarlett cu Rhett (scenă inexistentă în varianta actuală a peliculei). Nu mică a fost surprinderea lui Clark în momentul în care a văzut-o pe Vivien Leigh îmbrăcată în rochie de mireasă, gata să îi fie soţie în film! În timp ce Vivien chicotea, Clark rămăsese fără cuvinte în faţa acestei farse de care toată lumea s-a amuzat. Mai mult decît atît, în culise Vivien şi Clark obişnuiau să rîdă şi să joace diverse jocuri. Însă, pe scenă, cei doi protagonişti au făcut senzaţie, săruturile lor stîrnind fiori, iar scenele lor de dragoste au făcut istorie pe ecran. După încheierea titanicelor filmări, în urma cărora a luat naştere filmul, Vivien, Clark, actriţa Olivia de Havilland şi producătorul David O. Selznick s-au dus, în decembrie 1939, la Atlanta, pentru premiera filmului. De altfel, cele cinci personalităţi apar într-un preţios set de fotografii, ce au făcut înconjurul lumii. De asemenea, Vivien, Clark şi Olivia au mers la muzeul Războiului Civil din Atlanta, prilej pentru a fi din nou pozaţi de ziarişti.
Pe lîngă premiera filmului, trebuie menţionată noaptea Oscarurilor, decernate în februarie 1940. După cum era de aşteptat, Vivien Leigh a primit Oscarul pentru cea mai bună actriţă. Însă, spre dezamăgirea tuturor, marele perdant al serii a fost Clark Gable, care a trebuit să se consoleze doar cu nominalizarea, pentru că premiul a fost cîştigat de Robert Donat, protagonist în „Adio, domnule Chips!“. Vivien Leigh şi Clark Gable s-au reîntîlnit pe platourile de la Hollywood în timp ce actriţa filma la următoarea ei peliculă de mare succes, „Podul Waterloo“. Apoi, au mai trecut 10 ani pînă ce s-au revăzut, la o petrecere. Din păcate, Vivien şi-a amintit cu drag de Clark abia după moartea actorului, în 1960. Ea a trimis o scrisoare de condoleanţe soţiei acestuia, care, după cîteva luni, l-a născut pe fiul legitim al actorului (care mai avea o fiică, nelegitimă, cu actriţa Loretta Young). Un an mai tîrziu, în 1961, s-a desfăşurat, la Atlanta, sărbătorirea oficială a centenarului Razboiului Civil, prilej cu care filmul a fost din nou puternic mediatizat. Revăzînd pelicula pe marele ecran, alături de Selznick şi de Olivia de Havilland (pentru ultima oară în această formulă completă), Vivien s-a emoţionat pentru că trecuseră 22 de ani de la premiera filmului, iar Clark arăta în film mai chipeş ca niciodată.
Din nefericire, 6 ani mai tîrziu, pe 8 iulie 1967, ziarele aveau să scrie „A murit Scarlett O’Hara!“. Vivien a părăsit această lume la doar 53 de ani, după o îndelungată suferinţă cauzată de o boală necruţătoare, tuberculoza. Din păcate, cei doi mari actori nu au mai avut proiecte comune, deşi se discuta despre producerea unui nou film, în 1961. Prea tîrziu, însă. Clark murise pe 16 noiembrie 1960…Dar Vivien Leigh şi Clark Gable rămîn în continuare idolii unor generaţii întregi de cinefili, captivaţi de excelenta combinaţie dintre cele două suflete-pereche ale marelui ecran, ce strălucesc în cel mai iubit film al tuturor timpurilor, PE ARIPILE VÎNTULUI.
Într-o discuţie cu editorul ei, Margaret Mitchell a fost întrebată despre ce este vorba în roman. Răspunsul ei a cuprins, în cîteva fraze, esenţa a 1.500 de pagini: ,,Dacă romanul are o temă, e cea a supravieţuirii. Ce-i face pe unii să ţină piept catastrofelor, şi pe alţii, în aparenţă la fel de capabili, puternici şi bravi, să dispară? Se întîmplă în fiecare revoluţie. Unii supravieţuiesc, alţii nu. Ce calitate există în cei care-şi croiesc drum, triumfători, dar lipseşte în cei care eşuează? Ştiu doar că supravieţuitorii o numeau «curaj». Aşa că am scris despre oameni care au avut şi oameni care nu au avut curaj”.

CARLA GÎLCĂ, ART AND CULTURE,
FILM REPORTER.RO

COMENTARII DE LA CITITORI