Pe urmele lui Sadoveanu (2)

in Polemici, controverse

Am terminat, deci, cu bine şcoala superioară agricolă în 1912 şi am fost repartizat să lucrez în Dobrogea, unde era mare nevoie de specialişti în pomicultură. Un an am lucrat în satul Parachioi. Apoi, în alt an, la Silistra, ca inginer şef al ocolului. După care am fost transferat la Fălticeni, la noi – în aceeaşi funcţie -, unde am lucrat pînă în 1916, cînd m-am căsătorit. După terminarea primului război mondial, în 1918, Bădia a hotărît să lichideze gospodăria de la Fălticeni şi să se mute la Iaşi, în toamnă. Ne-am gîndit să cumpărăm împreună o proprietate şi ne-am fixat asupra uneia din Dealul Copoului. Pe vremuri, aceasta fusese în stăpînirea familiei Kogălniceanu, dar acum aparţinea unui profesor, I. Pereţ, care locuia la Bucureşti. Acolo existau trei clădiri – o vilă principală cu un parc de conifere, un pavilion, cu cerdac spaţios în faţă, cuprinzînd două camere şi un antreu, ridicate pe o pivniţă adîncă. A treia locuinţă – formată din 6 camere – dispunea şi de o remiză spaţioasă. Alături se mai aflau încă un grajd şi o remiză. Terenul se întindea pe 10 hectare, din care două erau ocupate de un parc părăginit. Nouă ne-au plăcut, însă, poienile şi dumbrava de stejari, livada şi viişoara de un pogon, ca şi sera din spatele pavilionului. Am plătit în parte proprietatea, am reparat clădirile şi, în 3 ani, Bădia şi-a făcut o gospodărie-model. Era tare bucuros, fiindcă la Iaşi îşi regăsise vechii lui prieteni – G. Ibrăileanu, Mihai Codreanu, G. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez şi alţii. Am locuit şi eu o vreme în Dealul Copoului. Dar, cum tînjeam după un loc unde să-mi pot dezvolta experienţele agricole, prin 1930 am găsit un teren ceva mai departe de Copou, la Repedea, unde am descoperit şi o clădire bună, cu patru camere. La marginea terenului, erau o mulţime de izvoare, o vegetaţie diversă, o pădure întinsă şi circa şapte hectare, bune pentru livadă şi apicultură. Avea şi Bădia, de altfel, nişte stupi, pe care curînd şi i-a mutat la mine. Acolo venea el deseori şi scria ceasuri de-a rîndul, în tihnă. Iar cînd se întîmpla una ca asta, pînă şi cîinii mei ciobăneşti, Ursu şi Lupu, ca şi griveiul Zorilă, îşi încetau lătrăturile de bucurie, cu care obişnuiau să-l întîmpine la sosire. Cînd lui Mihai i s-a propus să preia conducerea ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, nici unul din copiii lui n-a vrut să mai rămînă la Iaşi, la Copou. Şi atunci, Bădia – care nu considera mutarea în capitală decît ca un provizorat – a apelat la mine. Eu şi aşa ţineam o garsonieră în Iaşi, astfel încît am primit să mă mut cu soţia mea, Valentina, în vila de la Copou. Am venit şi eu la Bucureşti, dar mult mai tîrziu, după război, cînd am şi ieşit la pensie, activînd o vreme ca inginer-şef la Centrul de material didactic agricol.
…Îl priveam şi-l ascultam cu luare-aminte pe Vasile Sadoveanu. Dacă ar fi fost ceva mai înalt, n-ai fi zis că nu mă aflu exact în faţa celebrului său frate. Aceeaşi privire blîndă, aceiaşi ochi limpezi, acelaşi glas învăluitor, cu străvechi accent moldovenesc. De obicei, arăta sănătos şi voinic, ca un om cu cel puţin 20 de ani mai tînăr.
– Am făcut mult sport în viaţa mea. Am practicat şi înotul. Dunărea am trecut-o de vreo cîteva ori, la Zimnicea, în timpul primului război mondial – apoi, popicăritul şi altele. Şi azi fac gimnastică, umblu mult pe jos. În ultimii ani am redus pîinea şi grăsimile, iar o dată pe lună ţin o zi… post negru. În plus, folosesc un foarte bun ceai curăţitor al sîngelui, seara şi dimineaţa… Toate astea mă ajută să-mi menţin sănătatea şi, după cum ţi-am arătat, să şi scriu, fiindcă editura mă grăbeşte…
I-am urat lui Vasile Sadoveanu, despre care Bădia scrisese în „Anii de ucenicie“ că-i este „bun prieten“, spor la lucru şi ani mulţi de activitate spornică.

(va urma)
AL. RAICU (1979)

COMENTARII DE LA CITITORI