Pe urmele lui Sadoveanu (3)

in Polemici, controverse

La începutul lunii aprilie a anului 1970, Vasile Sadoveanu se ţinuse de cuvînt, tipărind la „Editura pentru literatură” un nou volum, intitulat ,,Marea aventură şi alte povestiri”, pe care l-am semnalat, imediat, într-o notă compactă, în pagina cu titlul „Ochiul magic“, a „României literare“. Vasile Sadoveanu mi-a spus la telefon că i-am produs o mare bucurie (critica nu luase în serios volumul) şi că i-ar face plăcere să-l vizitez din nou. Am dat curs invitaţiei, şi iată-mă încă o dată în micul birou al lui Vasile Sadoveanu, birou care servea şi ca dormitor.
– Între timp, m-a informat el, stînd la o tacla îndelungată în faţa unui alt păhăruţ de vin bun, am mai scris 3 nuvele mari. Toate sînt inspirate din întîmplări reale. Prima, care o să dea şi titlul celui de-al treilea volum de proză al meu, se cheamă „Ultimul haiduc“. E vorba de unul, Ion Florea, despre care aminteam încă din volumul „Bădia“: fiindcă îl bătuse zdravăn pe beizadeaua Grigore chiar la moşia acestuia de la Oglinzi, lîngă Paşcani – întrucît boierul îi necinstise fata -, ca să nu fie prins, ajutat de călugări, a luat pe vremea aceea drumul haiduciei. A doua nuvelă, intitulată „Neculai Honcu”, este, de fapt, portretul unui proprietar înrăit, care îl mutilase pe un ostaş întors din armată, care-şi apărase iubita de intenţiile nemernice ale bogătaşului. În final, Honcu, pîndindu-l la un banchet pe boier, îl împuşcă. A treia nuvelă, în sfîrşit, se cheamă „Sandu Stranacher”, personajul fiind un neamţ dinspre părţile Bucovinei…
La ceva timp după această întîlnire, Vasile Sadoveanu a făcut schimb de locuinţă, şi l-am găsit într-un bloc din spatele vechiului Tribunal. Dar sănătatea de fier cu care îi plăcea să se laude suferise, într-o zi, o lovitură gravă. O paralizie parţială, care nu-i mai îngăduia să vorbească decît foarte puţin, îl imobilizase în pat. De cîteva ori, totuşi, cred că am fost singurul scriitor care l-a mai vizitat. Îngrijitoarea lui, o rudă, îl îmbrăca elegant, şi maestrul mă aştepta întotdeauna cu ochii plini de febră. Vorbeam mai mult eu, el abia de mai îngăima cîteva cuvinte. Într-o zi, pe neaşteptate, liniştit – aşa după cum am aflat –, a plecat dintre noi şi cel care-i semăna atît de mult „Bădiei”, faptul nefiind menţionat decît în rubrica de decese a „României libere”. Dispărea încă o figură care-l amintea pe marele lui frate, cu care, pe bună dreptate, se mîndrea atît de mult.

Sfîrşit
AL. RAICU (1979)

COMENTARII DE LA CITITORI