Pedeapsa cu moartea

in Editorial

Motto: „O naţie nu se poate mîntui decît prin sine însăşi”. (Nicolae Bălcescu)

Vasile Boerescu face parte din elita uitării româneşti. Minte strălucită din perioada creării naţiunii, a fost ministru al Justiţiei după Unirea Principatelor, ministru de Externe şi multe altele. A murit tînăr, la doar 53 de ani, după o viaţă închinată naţiunii. În 1860, Boerescu a propus o lege pentru eliminarea pedepsei cu moartea, prima formă argumentată, cu conectarea tînărului stat român la experienţa internaţională. De fapt, Boerescu are îndrăzneala de a trece dincolo de o Europă pe care nu o priveam ca un model infailibil. Argumentaţia lui Boerescu se bazează pe o idee fundamentală – diferenţa dintre omul care se apără şi poate ucide cu această ocazie – şi statul care pedepseşte. În plus, dorinţa noii gîndiri a erudiţilor politicieni români era îndreptarea, recuperarea celui ce comisese fapta, nu pedepsirea, în sens vechi testamentar. Mă rog, ideea e că românii de acum 150 de ani vedeau departe, către principiile pe care „lumea civilizată” avea să le consacre aproape un veac mai tîrziu, după ce, în prealabil, aruncaseră planeta în două conflagraţii oribile şi inventaseră ceea ce numai lor, „civilizaţilor”, le putea da prin minte – armele de distrugere în massă, dar şi capabilitatea de a pune în pericol însăşi viaţa pe pămînt.

Aşa cum spuneam, Boerescu, alături de Nicu Filipescu, de Take Ionescu, de Vasile Lascăr, de Dumitru Brătianu, de Alexandru Marghiloman şi de alţi cîţiva au rămas simple şi lipsite de interes nume de străzi sau instituţii publice de interes mai mult local. Ceea ce contează, însă, ceea ce a reprezentat lupta vieţii lor, ideile, a fost uitat. De aceea vorbesc de „elita uitării româneşti”. Iar în fruntea acestei elite – să-i dăm uitatului cezar întîietate – este chiar România liberă şi independentă.

Nu, nu voi relua o argumentaţie pe care am întors-o pe multe feţe; mă voi referi la ceea ce am atins săptămîna trecută: soluţia „cel mai mic dintre rele”. Aminteam de monarhie, o soluţie pe care eu, republican, o accept ca o recunoaştere a unei stări de saturaţie. Puţină lume ştie că Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, capii „Monstruoasei coaliţii” şi ai soluţiei Carol de Hohenzollern, editaseră, în anii exilului francez, publicaţia „Republica”. Da, cei care au adus dinastia regală română, cea pe care azi o numim Casa Regală română, au fost republicani. Nu am reuşit să termin corespondenţa lui Ion C. Brătianu, un izvor de sinceritate excepţional, în schimb mă pot încumeta să spun că simt rosettian, iar acest adevărat părinte al României a sperat pînă la moarte în popor, în naţiune, de fapt, nu în rege. Dar… timpurile impuneau. România nu poate fi republică atîta vreme cît Marile Puteri sînt monarhii, era dictonul amîndurora, expus de multe ori de Rosetti, rămînd însă speranţa că, atunci cînd celelalte state europene vor fi republici, atunci vor putea avea şi românii republica lor. Cu alte cuvinte, monarhia Regatului României a fost o soluţie de conjunctură, văzută pe termen limitat – dar, ca orice soluţie temporară, a avut tendinţa unei permanentizări. Aşa văd şi eu monarhia, ca o soluţie a unui moment în care falimentul republican atinge grotescul şi devine un abis periculos, de care pot profita cei care ne învaţă că întunericul abisului e adevărata cale spre lumină. Nu, nu confundaţi calea Iluminării cu materialismul politicii şi afacerilor. Aceea e altă discuţie, aici vorbim de tîmpirea unei naţiuni.

De ce scriam de Boerescu şi de nivelul său superior – pentru că el şi elita uitată s-au luptat enorm să nu fim înecaţi în mocirla occidentală, a unei gîndiri bazate pe lipsă de scrupule, pe interese materiale şi mai ales pe exploatarea omului. Aceea era condamnarea la moarte a naţiunii. Or, într-acolo ne îndreptăm acum, ne afundăm în fiecare zi, în direcţii tot mai multe, iar la capăt se află ea, finalitatea – condamnarea la moarte. Nu cu plutonul cu plumbi, ci mai rău, cu dispreţuirea totală, o moarte în spirit atît a celui dispreţuit, cît şi a celui ce dispreţuieşte. Omul cu puşca are… puşca, logic. Omul cu dispreţul ce are? Nimic, de fapt, dar crede că are putere – transformînd nimicul în putere de decizie, el însuşi devine un nimic. Cam asta e societatea dezbinată de azi; o lume care spune „am evoluat”, „avem creştere”, „sîntem alături de cei care…” – dar, de fapt, cînd se uită în jur o fac condamnînd tot, la celălalt român. Celălalt român e „penal” sau „sörösist”, e „pupător de moaşte” sau „poponar”, e cel mai „corupt guvern”, partidul care conduce ţara „trebuie desfiinţat”, iar peste toate, cel care votează într-un anume fel e un „imbecil, zevzec, nu mai e util decît mort”, „pensionarii ne-au distrus viitorul” etc. etc. etc. Ferice de cel care nu are Internet (cine o fi acela?!) fiindcă restul ştiu că toate aceste condamnări groteşti sînt adevărate şi prezente! Ne va scăpa monarhia de toate astea? Nu, cu siguranţă. Mai bine zis nu singură.

Nu, ne va scăpa din abis doar aducerea aminte a luminii care se află în gena noastră naţională – că am fost o naţiune pionieră în interzicerea pedepsei cu moartea, că am trecut prin greul istoriei cu sprijinul de neînţeles în cifre al lui Dumnezeu – şi cu o elită care niciodată nu s-a erijat în judecător şi executor. Ci s-a sacrificat, nu pentru un nume de stradă sau de şcoală, ci pentru o idee, aşa cum şi România Mare este, în primul rînd, o idee. Nicidecum o condamnare.

DRAGOŞ DUMITRIU

 

Ca Caţavencu sau ca Codruţa

COMENTARII DE LA CITITORI