Pedofili şi pedofobi

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Motto: „Creaturile cele mai feroce sînt dezarmate cînd li se mîngîie copiii“

(VICTOR HUGO)

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu iubesc enorm copiii. Dacă Budha s-a lăsat mîncat de 3 puişori de tigru, care, altminteri, ar fi murit de foame, eu, ceva mai modest, mă mulţumesc cu ceva simplu: aş fi în stare să-mi dau viaţa pentru orice copil din lume, de orice rasă ar fi, dacă aş şti că prin jertfa mea l-aş salva de la înec, sau foc, sau cutremur, sau o boală nemiloasă. De unde fanatismul acesta, atît pentru copii, cît şi pentru animale? M-am gîndit de multe ori la originea acestui izvor năvalnic, de dragoste şi de lumină, care inundă pieptul meu în faţa celor două categorii de fiinţe: mai mult ca sigur că e vorba de faptul că ele nu se pot apăra singure, decît rareori, atît copiii, cît şi animalele reprezentînd viaţa în stare pură, care se oglindeşte în ochii mari şi încrezători. Să nu minţi niciodată un copil, să nu baţi niciodată un animal! În adolescenţă, m-a marcat profund filmul „Binecuvîntaţi animalele şi copiii“. După aceea, am citit şi micul roman care a stat la originea peliculei. Neîndoielnic, între copii şi animale există un fluid energetic miraculos. De-asta se şi înţeleg foarte bine. De-asta a şi alăptat lupoaica doi gemeni într-o triadă sfîntă, cu vreo 20 de ani înainte de 753 (Ab urbe condita – De la întemeierea oraşului), după care unul din ei 1-a răpus pe celălalt, ca într-o variantă romană a legendei lui Cain şi Abel, pentru că, de cele mai multe ori, „omul e lup pentru om“ (Plaut, reluat de Bacon şi Hobbes), pe cînd de prea puţine ori lupul primejduieşte viaţa omului. Nu pot să înţeleg ce alchimie ciudată se declanşează în ţesuturile umane pe măsură ce se maturizează! Mai exact spus: cînd intră în joc cromozomul crimei? Şi cum e posibil ca, dintr-un înger de copil, să iasă un drac? Adeseori mă gîndesc la om ca la cel mai mare criminal de pe suprafaţa Planetei, datorită holocaustului animal pe care îl săvîrşeşte chiar cu delicii şi voluptate, în uriaşele abatoare ale lumii, sau prin incendiile de păduri devastatoare, ori prin partidele de vînătoare şi pescuit.

Eu însumi sînt victimă a acestei convenţii aproape unanim acceptate, pentru că mănînc în fiecare zi carne, gîndindu-mă rareori la scenele apocaliptice ale uciderii animalelor, cu barosul în moalele capului, sau cu jungherul la gît, ori chiar cu un soi de ghilotină modernă, ori direct prin electrocutare. Nu sînt absurd. Înţeleg că totul are o raţiune, o logică, fíe chiar şi din punctul de vedere al echilibrului ecologic. Dar eu mă refer acum la altceva: la clipa teribilă a morţii, la momentul înfricoşat al geamătului, al ochilor împăienjeniţi, al picioarelor care alunecă, alunecă, pînă ce se prăbuşeşte biata vietate în bezna dispariţiei totale. N-avem dreptul ca fericirea noastră să fie clădită pe nefericirea, ba chiar pe tragedia altora. „Nu jertfă vă cer, ci milă!“ – spunea Isus apostolilor Săi. Dar a mîncat şi El peşte, înmulţindu-l şi împărţindu-l la gloate, a mîncat şi El alte soiuri de bucate, stropite cu vin, ceea ce i-a făcut pe unii să-L numească „gurmet“, dacă nu chiar „gourmand“. Să facem, aşadar, ce face Isus, adică să ne înscriem în ordinea naturală a lucrurilor, dar cu măsură şi înţelepciune, gîndindu-ne că Dumnezeu are un plan al Lui, din care mai mult ca sigur că fac parte şi jertfele vietăţilor.

Ce facem, însă, cu copiii? De ce trebuie să sufere atît de mult? „Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci împărăţia cerului este a celor ca ei“ – a spus Mîntuitorul. În fiecare seară, 100 de milioane de copii, din toată lumea, se culcă cu burta goală. Aflăm de prin ziare, sau din emisiunile de Radio şi Televiziune, de actele de barbarie comise, pretutindeni în lume, împotriva celor mici şi neputincioşi. Încep să iasă la iveală bolile şi obsesiile blestemate ale atîtor bogătaşi din Occident, mai ales din Germania, Austria, Italia, Franţa, Israel, Anglia, S.U.A., care practică „turismul sexual“, adică dau năvală în ţările pe care tot ei le-au sărăcit, pentru a-şi satisface poftele demente, cu preţul nenorocirii unor copii de-o şchioapă. În special în Asia, bordelurile de copii au devenit o plagă socială de-a dreptul satanică. Dar, cum românii se învrednicesc să deprindă repede nu ceea ce e mai bun în lume, ci exact ceea ce e mai rău, proliferează şi la noi asemenea devieri sinistre. Ajunge să răsfoim presa, ori să deschidem aparatele de Radio şi TV. „M-a ţinut strîns între picioarele lui şi mi-a băgat aia a lui în funduleţul meu“ – aşa l-am auzit pe un băieţel, de vreo 9 ani, relatînd unui post particular de Televiziune, serile trecute, barbaria prin care o bestie mătăhăloasă, Gheorghe Coradazi, l-a violat. Nemernicul ăsta a mai agresat sexual încă 5 copii ai unor săteni – fetiţe şi băieţi, ceea ce este absolut odios. Bieţii ţărani! Mintea lor refuză să creadă că se poate petrece aşa ceva, în satul lor, în obştea lor, să descindă un venetic, care, chipurile, a deschis o firmă, şi să le pîngărească luminile ochilor! Văzînd ei că Poliţia nu i-a făcut nimic monstrului, lăsîndu-l în libertate, au anunţat că îşi vor face singuri dreptate. Nu m-ar mira ca, în curînd, să vedem repetîndu-se scena aceea faimoasă, din romanul „Germinal“ al lui Emile Zola: un violator a fost prins de mineri, i s-a tăiat „scîrbavnicul mădular“, care a fost înfipt în vîrf de băţ, iar două domnişoare nobile, care priveau procesiunea asta phalică de la geamul casei lor boiereşti, au înţeles, cu greu, ce putea fi ciudăţenia aia, una i-a făcut celeilalte un semn cu genunchiul, apoi au roşit amîndouă şi au plecat ochii în jos. N-aş vrea să mai pomenesc de violurile în familie – din ce în ce mai mulţi taţi îşi violează fetiţele, unele la vîrste foarte fragede, chiar de 6 luni, ceea ce a provocat numeroase decese. Să fim noi, românii, un popor barbar? Desigur că nu. Dar fiare cu chip de om avem printre noi. Din păcate, sînt tot mai multe. Cînd vom ridica, oare, media generală a culturalizării populaţiei? Ce face Biserica pentru creştinarea permanentă a acestor aşa-zişi oameni, care se poartă mai sălbatic decît canibalii dintr-un trib uitat de lume?

Dar necazurile nu sînt numai sexuale. „Lunar, 100 de nou-născuţi sînt abandonaţi“ – scrie presa, unii sînt lepădaţi direct în ghena de gunoi. Alţii sînt „uitaţi“ pe la porţile spitalelor, sau pe prispa vreunei biserici. „Un micuţ a fost aruncat de cea care i-a dat viaţă într-o latrină, după cîteva zile a fost descoperit şi numai o minune dumnezeiască a făcut să supravieţuiască, deşi era vînăt şi aproape ţeapăn“. Sau: „Spitalele sînt pline pînă la refuz cu prunci bolnavi“ – mai titrează presa din ultimele zile. Prin unele Maternităţi bîntuie tot felul de viruşi ucigaşi. Se moare în toate felurile, din ce în ce mai absurd şi mai strigător la cer. Cu o strîngere a pumnişorilor roşietici, cu o lacrimă în colţul ochilor încă apoşi, cu un suspin care îţi sfîşie inima – pruncul, acest miracol al Cosmosului, îşi dă duhul şi se înalţă la cer. Iar, de cele mai multe ori, micuţele cadavre nici n-au parte de un sicriu alb şi de o înmormîntare; pentru că sărăcia e atît de mare, încît se preferă incinerarea. A ajuns societatea românească să ardă copiii ca pe deşeuri toxice? De ce, Doamne, ne baţi în halul ăsta? De ce nu ne iei pe noi, mai degrabă, că tot ne-am trăit o bună parte a vieţii?

Ar fi multe de spus. Situaţia copiilor violaţi, bătuţi cu bestialitate, schilodiţi pentru a cerşi, bolnavi de SIDA, abandonaţi prin guri de canal – a devenit insuportabilă. În orice caz, ce se petrece acum este fără precedent în toată Istoria României. Alarma trebuie dată, de urgenţă! Dacă, în alte domenii, inumana anarhie care macină societatea românească nu-şi arată colţii şi ghiarele imediat, în privinţa prichindeilor totul capătă proporţii de coşmar. „Fiind băiet păduri cutreieram“ – scria Eminescu. Cum o suna acest vers de aur în varianta aurolacilor care cutreieră canalele bîntuite de şerpi şi de şobolani, ori a copiilor Gării de Nord, racolaţi de cetăţenii străini care îi ademenesc apoi prin hoteluri şi sînt surprinşi de Poliţie chiar în timpul actului demonic al sodomizării? Ce face Poporul Român? Doarme? Sau poate că din Biblie n-a reţinut decît stampa demenţială a „uciderii pruncilor“ de către Irod? Iată de ce mi-am intitulat acest strigăt de revoltă „Pedofili şi pedofobi“, pentru că la fel de criminali sînt şi cei care „iubesc“ copiii, din punct de vedere sexual, şi cei care îi maltratează, îi abandonează, îi împing la sinucidere. Salvaţi copiii, pînă nu este prea tîrziu!

P.S. Luni, 16 decembrie, la cîteva zile după ce-am predat la tipar articolul de mai sus, am trăit o mare durere: mi-a murit cel mai bun şi mai frumos cîine al meu, dalmaţianul Zar. Îl luasem de pui, de la Buftea, în vara lui 1985. Toată lumea îl îndrăgise, pentru că era blînd şi prietenos, n-a făcut rău la nimeni, se juca aşa de frumos cu toţi copiii. L-am iubit enorm, făcea parte din familie, era ca un copil al meu, m-a însoţit, vreme de 11 ani şi jumătate, şi la bine, şi la rău. Astăzi, îngerul meu, „zeuţul“ meu, cum îl alintam, nu mai este. S-a chinuit timp de 3 săptămîni, n-a mai putut mînca nimic, se topea ca o lumînare. L-am purtat pe braţe, zi şi noapte, pe la doctori, mai ales la Facultatea de Medicină Veterinară. Dar doctorii au bîjbîit, nu s-au priceput să-i pună un diagnostic, au dat un rateu de răsunet, tot înţepîndu-l, şi perfuzîndu-l, şi măcelărindu-l. „Un cîine, acolo, ce faci atîta tragedie din asta?!“ – mi-ar putea spune unii. Da, dar cîinele acesta făcea parte din inima mea, din biografia mea, din universul copiilor mei. Nu voi da nici un nume de doctor, nu sînt genul de om; doar atîta vreau, să le fac un semn la obraz acelor somităţi ale medicinii veterinare, care mi-au prăpădit vietatea asta scumpă, orbecăind ca nişte diletanţi, pînă mi-au băgat-o în pămîntul îngheţat al iernii: domnilor, sînteţi nişte cîrpaci, aveţi voi habar de medicină cum mă pricep eu la împăiat dinozauri. „Tati, dar doctorii ăştia au vrut ca Zar să moară?“ – m-a întrebat fetiţa mea de 6 ani, Lidioara, cu naivitatea de copil bun, care nu putea înţelege cum anume, timp de 3 săptămîni, nimeni n-a reuşit să salveze un cîine încă tînăr şi viguros, care n-avea nici cancer, nici alte boli incurabile.

L-am îngropat sub teiul secular din curtea casei, în hohotele de plîns ale soţiei. Un snop de garoafe însîngerate arată că acolo, sub pămîntul afînat, printre rădăcinile bătrînului arbore, se odihneşte cel mai credincios prieten al meu.

Decembrie, ce lună funerară! Eu, care am salvat de la moarte mii de cîini, n-am fost vrednic să-l salvez tocmai pe cel mai brav şi mai strălucitor dintre ei! Cu cîteva zile înainte să se prăpădească, întîiul său pui, Prinţ, crescut de tatăl soţiei mele, la celălalt capăt al oraşului, s-a trezit urlînd a morţiu, în puterea nopţii. Dumnezeule, ce triste Sărbători de Iarnă mi-ai pregătit! Pentru păcatele mele, a plătit cu viaţa o făptură neprihănită…

Corneliu Vadim Tudor,

20 decembrie 1996

COMENTARII DE LA CITITORI