Pentru împrospătarea memoriei – DREPTATEA UMBLĂ CU CAPUL SPART (1)

in Editorial

Mare păcat că unii oameni nu ştiu să piardă! Neîndoielnic, există unele forţe care îl împing de la spate pe dl. Gh. Robu, folosindu-l ca pe o simplă marionetă. Întreaga sa existenţă a fost direcţionată spre carieră: practic, aproape tot ceea ce a făcut de la absolvirea facultăţii de drept n-a avut alt scop decît cariera, parvenitismul, ieşirea în relief prin funcţii politice şi prin relaţii, de la intrarea prin tot felul de comitete de P.C.R. şi pînă la cultivarea cu asiduitate a unor relaţii sus-puse. Nenorocirea vieţii lui a fost, însă, politica de cadre din ce în ce mai severă a defunctului P.C.R.; erau tot mai incompatibile sforţările lui de parvenire cu viciile evidente care îl măcinau, de la beţie pînă la obsesii sexuale.
Iată, însă, că, după revoluţie, a venit timpul unor oameni ca Gh. Robu: „Am suferit cel mai mult, nu vedeţi că n-am avut nici o funcţie mai acătării, comuniştii m-au persecutat, uitaţi-vă la mine!” – cam aşa a spus şi Gh. Robu, alături de alţi protestatari ejusdem farinae, ca Gelu Voican, P.M. Băcanu, Claudiu Iordache ş.a. Nu mai vreau să repet ceea ce am scris în mai multe rînduri. Aventura judiciară a d-lui Robu se cunoaşte. S-ar putea ca o mare parte dintre erorile sale să se datoreze şi celei de-a 4-a soţii cu care l-a năpăstuit soarta, madam Constanţa, care îl trage în jos cu o vocaţie destructivă mai rar văzută în această ţară, aflată într-un real patriarhat, unde muierile au cam stat în banca lor. Iată că se face anul de cînd am publicat acel prim şi exploziv articol intitulat „Jos roba, domnule Robu!” (nr. 8, din 27 iulie 1990). Ştiu din surse sigure că, la numai două zile, dl. Robu s-a prezentat la dl. preşedinte Iliescu şi, roşu de furie, a protestat violent faţă de apariţia articolului, arătînd că totul este o minciună, de la un cap la altul. Numai că dl. Iliescu, prea versat în chestiuni politice (dar şi gazetăreşti!), i-ar fi replicat cam aşa, conform unor martori: „Domnule, e puţin probabil ca un ziarist ca Vadim Tudor să născocească totul. Ce-ar avea el cu dumneata? Dacă este adevărat numai 10 la sută din ce s-a scris acolo, eu te sfătuiesc să îţi dai demisia!”. Dar dl. Robu nu şi-a dat-o, doar nu era prost, vreme de cca. 6 luni, încă, a tăiat şi a spînzurat în Procuratura Generală. În această calitate, a folosit un organism cu un nume cumplit, gestapovist, pentru a-mi instrumenta un dosar penal: Serviciul Special de Anchetă. Deci o primă ilegalitate! Pe urmă, a utilizat toate prerogativele sale de procuror general, ca şi o serie de înalţi funcţionari din subordine, pentru a organiza conferinţe de presă şi a formula replici abuzive prin anumite publicaţii – cum a fost, de pildă, un stupid material tipărit de purtătorul de cuvînt al Procuraturii Generale, Ionel Olteanu, în „România liberă” (păi, unde în altă parte?), sub un titlu injurios, ceva despre o fantomă ceauşistă într-un cearşaf al calomniei sau cam aşa ceva. Deci, o a doua ilegalitate! În fine, în ziua de 4 decembrie 1990, dl. Gh. Robu (după cum zic unii apropiaţi de-ai săi) întocmeşte el însuşi Rechizitoriul împotriva mea, dar, pentru că în calitate de parte vătămată nu avea acest drept, îl pune să semneze pe un subaltern, Cristescu Ioan Doru, de la acelaşi S.S. de tip Inchizitorial. Afirmaţia că el însuşi a întocmit rechizitoriul e susţinută de şabloanele lexicale ale documentului, care îi aparţin în totalitate lui Robu: decelează, oprobiu (sic!), idoneică ş.a.m.d. Deci, a treia ilegalitate, şi cea mai mare!
Dacă ar fi fost un om raţional, dl. Robu n-ar fi făcut demonstraţia asta de forţă, care se întoarce împotriva lui, ci ar fi făcut ceea ce se practica şi înainte, sub cenzură, iar acum se practică şi mai îndreptăţit: ar fi trimis un răspuns sau un protest, pe care evident că l-am fi publicat. Aşa după cum am publicat şi unele articole sau note ale domnilor Silviu Brucan şi Dan Iosif, ale unor foşti deţinuţi politici care s-au simţit ofensaţi de afirmaţiile unor cititori sau colaboratori de-ai noştri. Nu se moare din asta şi, în pofida detractorilor noştri, noi credem cu sfinţenie în dreptul la opinie, în valorile democraţiei. Dar dl. Robu nu a făcut aşa ceva, s-a considerat prea puternic în orgoliul său maladiv, aşa că a ales calea exterminării: ori noi, ori el. După cum se vede, el este cel care a pierdut totul. În ceea ce ne priveşte, noi n-am vrut să-l distrugem, după cum nu vrem să distrugem pe nimeni din cei pe care îi mai luăm în tărbacă: dar INTERESUL LEGITIM al articolului nostru era ca dumnealui să nu mai fie procuror general, întrucît a comis greşeli capitale. Nu avem spaţiu pentru a enumera gravele erori comise de acest om, dar cîteva trebuie să amintim:
1) Imediat după instalarea sa, în 10 ianuarie 1990, a fost arestată cea mai mare parte a fostei conduceri de partid şi de stat, act abuziv, petrecut în 12 ianuarie; 2) Mandatele de arestare au fost emise la cîteva luni, ceea ce constituie iarăşi un abuz incredibil; 3) În aceeaşi furie primitivă, maestrul Robu i-a ţinut arestaţi vreme îndelungată şi pe o serie de membri ai familiei Ceauşescu, cărora li s-a dovedit ulterior (după mari chinuri şi umilinţe) nevinovăţia: e vorba de generalul Ilie Ceauşescu, de Zoia, Valentin ş.a. De notat că generalului amintit un procuror i-a reproşat că, prin studiile şi cărţile sale, a jignit demnitatea ungurilor (?!). Nu trebuie uitat că pe timpul mandatului său, binefăcătorul direct Dumitru Mazilu striga chiar pe ziua de 12 ianuarie 1990 „Moarte pentru moarte!” şi „Moarte securiştilor!”, fără a i se întîmpla ceva, apoi chiar au murit în condiţii suspecte prin puşcării oameni ca Nicolae Giosan şi colonelul Petre Moraru, pe urmă, datorită detenţiei „robiste”, generalul Emil Macri a făcut primul infarct, care avea să-l ducă mai tîrziu spre cel de-al doilea şi spre groapă, cei patru tineri membri ai gărzii prezidenţiale au fost ţinuţi în închisoare luni de zile, complet nevinovaţi (deşi nu mai puţin de nouă copii minori le plîngeau pe-acasă!), dar cîte şi mai cîte s-au întîmplat pe timpul „dreptăţii” pe care o împărţea Robu cu mîna stîngă, în timp ce cu dreapta se ţinea de frapiere să nu cadă!
4) Valori însemnate din casele foştilor demnitari au dispărut în mod misterios (mai cu seamă bijuterii) – armata nu le-a luat, poliţia nu a avut acces, atunci numai procurorii au putut face asemenea samavolnicii; 5) Imitindu-l pe Spencer Tracy în faimosul film, dl. Robu apărea în răstimpuri la televizor şi ne tot făgăduia un proces istoric, ca la Nürnberg. Asta a fost una dintre cele mai mari jigniri aduse poporului român de-a lungul istoriei, pentru că noi n-am comis crimele pe care le comisese Germania hitleristă, n-am ucis 6 milioane de evrei (ba chiar i-am ocrotit, în pofida spumelor la gură pe care le face zilnic acest Moses Rosen!), noi n-am trecut prin foc şi sabie cea mai mare parte a ţărilor Europei, n-am comis în ultimii 25 de ani crime de război, ori scufundări de nave de pasageri, ori bombardarea cartierelor locuite din Londra etc. Gafă mare, colosală, pentru care dl. Robu încă nu şi-a cerut scuze în faţa poporului român; 6) O altă greşeală de proporţii este afirmaţia, tot televizată, că au fost arestaţi peste 800 de terorişti! Au trecut de atunci cam 17 luni şi opinia publică nu a văzut nici măcar un singur terorist, în carne şi oase. Şi atunci cum a putut afirma Procurorul General aşa ceva? Există numai două explicaţii: ori a vorbit în virtutea aceleiaşi fanfaronade a lui, ori a ştiut cine sînt teroriştii, dar i-a făcut scăpaţi. În ambele variante, răspunderea lui e integrală şi deosebit de gravă. Ne putem juca oare cu aşa ceva? În România au murit sute de oameni, au rămas orfani şi văduve de pe urma lor, mame şi fraţi îndoliaţi, şi vine procurorul general pentru a ne anunţa că misterul s-a dezlegat, făptaşii au fost prinşi, numai că treptat îi pierde pe drum şi „pasează” totul de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat! În ce ţară din lume ar fi fost posibil aşa ceva? Ceea ce este cu adevărat ieşit din comun este că, recent, la Ploieşti, dl. Robu a afirmat cu seninătate că el n-a rostit niciodată la televizor cum că au fost prinşi terorişti (?!), ceea ce arată ori vizibile semne de ramolisment, ori apetitul pentru mărturii mincinoase în instanţă, care se pedepseşte cu condamnări în orice ţară a lumii; 7) Un alt motiv pentru care dl. Robu nu avea ce să caute în acea înaltă funcţie este şi galopul suspect în care dumnealui a promovat tot felul de personaje compromise – nu neapărat politic, ci etic şi civic, şi mă refer aici la procurorii care i-au terorizat pe revoluţionarii Braşovului anului 1987. Pot avea oare aceştia creditul moral să împartă astăzi dreptatea în România? 8) În fine, am considerat de datoria mea să atrag atenţia opiniei publice că în funcţia de procuror general al unei ţări aflate la mare răscruce nu are ce căuta un individ profund imoral: căsătorit de 4 ori (cu adulterele de rigoare dintre căsnicii!), beţivan şi chefliu notoriu, bătăuş etc.
Şi aşa am scris articolul. Baza de pornire a fost un memoriu pe care l-am primit la redacţie, semnat de un procuror pe nume Vlad Adrian. Am verificat dacă există un asemenea om, mi s-a spus că da, am mai verificat dacă principalele fapte incriminate sînt reale sau măcar plauzibile şi mi s-a spus iarăşi că da, am stat de vorbă cu o serie de oameni implicaţi în fenomenul justiţiei şi am intrat în posesia Hotărîrii de divorţ prin care, în decembrie 1972, se desfăcea căsătoria lui Gh. Robu şi a primei sale soţii, Smaranda. Din toate aceste surse reieşea imoralitatea scandaloasă a personajului. Poate că am greşit că n-am insistat să-l caut pe semnatarul memoriului: în ritmul în care se lucrează în presă, cu posibilităţile noastre reduse de investigaţie (un ziarist nu este, totuşi, anchetator), dar şi grăbit să trag un semnal de alarmă asupra unui specimen ca dl. Robu, n-am avut şansa să vorbesc cu dl. Vlad Adrian. Aflu acum că domnia-sa nu ar fi scris memoriul, s-ar părea că au făcut-o alţi procurori, care au vrut cu tot dinadinsul să-l demaşte pe abuzivul Gh. Robu: se poate să fie adevărat, dar asta nu înseamnă că faptele incriminate acolo nu sînt perfect reale, în proporţie zdrobitoare de 90 la sută! Ce face însă dl. Robu? Abil şi chiţibuşar versat de experienţa a mii şi mii de procese, el nu vrea să vadă pădurea din cauza copacilor. Pe scurt, în rechizitoriul pe care se pare că în mod fraudulos l-a întocmit el însuşi, mă acuză de două infracţiuni grave: a) ofensă adusă autorităţii; b) calomnie.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 5 iulie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI