Pentru o lege împotriva defăimării Bisericii

in Editorial

Motto: „Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram şi-acasă/ Veşnicele adevăruri”. (Alexei Mateevici – „Limba noastră”, 1917)

În primele mele săptămîni de activitate parlamentară, am avut parte de un eveniment legislativ interesant – am participat, din partea PRM, la comisia de mediere (Cameră – Senat) pentru forma finală a legii care pedepseşte promovarea, comercializarea şi deţinerea de obiecte şi materiale de propagandă fascistă, nazistă, antisemită, mă rog, unul dintre actele normative care gravitează în jurul acestei teme spinoase. Antisemitism, holocaust, retorică revizonistă etc. Mai tînăr fiind, avusesem prilejul să mă confrunt cu o situaţie în care am văzut ce înseamnă o reacţie a grupărilor care asigură memoria holocaustului şi a evreilor, în general. Puternicul Anti Defamation League luase atitudine pentru trei rînduri – chiar atît, trei rînduri în finalul unui pamflet scris de un coleg de-al meu – iar guvernul României tremurase!

O părere spusă aşa, din prima, ar fi că organizaţiile evreieşti reacţionează supradimensionat – dar, reflectînd mai bine, îţi dai seama că au dreptate; într-o lume în care totul este călcat în picioare, totul este batjocorit şi tîrît în derizoriu, cei mai mulţi se feresc să-i vorbească de rău pe evrei şi, mai ales, să aducă o lumină proastă asupra momentelor dramatice al istoriei poporului ales. Da, evreii au dreptate şi, ca în multe alte situaţii, oferă un exemplu care ar trebui luat în seamă.

Deunăzi, Bucureştii au suportat spectacolul ciudat, pentru unii chiar dezgustător, de un prost gust total, al „paradei homosexualilor“, aşa numita „Gay Pride“, ajunsă la a treisprezecea ediţie. În fine, hai să spunem că această bătaie de joc la adresa moralei româneşti este un preţ pe care trebuie să-l plătim pentru ca „fraţii mai mari“ din Occident să ne mîngîie pe creştet apreciativ… Problema este că bătăia de joc nu se opreşte la acest stadiu, ci se manifestă sub forma unui atac la instituţia fundamentală a spiritualităţii româneşti, Biserica Ortodoxă Română. Iată un fragment, scris de un puşti gay, colaborator al unui site cu mare audienţă, un stil de manifestare scrisă inventat, evident, tot în America. De ce are audienţă? Fiindcă este scris vulgar, insultător, obraznic, incult, cu un praf de lectură de pe net, adică exact cum place azi, mai ales celor care se cred cu „mintea dechisă“. Iată un citat:

„Indiferent că eşti ateu militant sau pupător de hoituri profesionist, cînd Biserica se bagă peste un stat laic, avem o problemă, boss. (…) Nu ştiu ce ciuperci tradiţionale o fi cules Coaliţia anti-Familie de pe stepele ruseşti, dar oamenii ăia trăiesc cu impresia că homosexualitatea e ca creştinismul (sic!) – poate să-ţi fie băgată pe gît, cu forţa. (…) Doamne-Doamne însuşi e trei – doi bărbaţi şi-o păsărică”.

Prezint scuze cititorilor că le-am oferit o asemenea lectură…, dar ce-aţi zice să înlocuim cuvintele „Biserică“ şi „creştinism“ cu noţiuni aflate în atenţia Anti Defamation League? Cam în cîte ore credeţi că s-ar declanşa acţiunea procuraturii împotriva autorului unor asemenea cuvinte? Sigur, nu se pune problema, pentru că de Holocaustul evreilor (mai nou, şi al ţiganilor) nu ai voie să te atingi, legea interzice categoric, în schimb Biserica Ortodoxă Română, creştinismul şi chiar Dumnezeu pot fi călcate în picioarele batjocurii fără limite – libertate totală, că doar am suferit o revoluţie! Sincer, cît de normal vi se pare aşa ceva?!

Ce s-ar întîmpla dacă am propune o lege – şi mă gîndesc tot la o iniţiativă cetăţenească – de modificare a Codului Penal, în sensul pedepsirii oricăror atacuri şi contestări la adresa instituţiei Bisericii Ortodoxe Române şi a Patriarhului?

Se spune tot în imundul text că „Biserica se bagă peste un stat laic“. Problema este tocmai că nu se bagă! Aşa cum spuneam, spiritualitatea, în acceptul actual al noţiunii, este formată din cultură, gîndire filosofică şi ştiinţifică, şi credinţă, religie. Ortodoxia este cea mai veche şi mai originală dintre aceste trei componente, ca atare, este definitorie pentru spiritualitatea românească. Este, cum spun istoricii, element de continuitate, dar şi de rezistenţă, şi chiar existenţă naţională. Morala, cu toate că a suferit schimbări, a avut drept ax fundamental principiile biblice. Sigur că, în diverse perioade, societatea a simţit nevoia laicizării. Ce s-a întîmplat atunci – fie a apărut formula de cult al personalităţii, fie au urmat perioade de decadenţă. Ceea ce vedem şi acum. Justiţia, ca sistem legislativ-juridic, care a dat naştere şi ansamblului de drepturi ale omului, este doar o expresie a moralei publice în schimbarea ei. De aceea nu e firesc să pedepseşti fapte din viaţa intimă a individului sau a familiei, poţi, cel mult, să sfătuieşti de bine, dar de aici şi pînă la promovarea, fără limite, a unor chestiuni care ţin de imoralitate este o diferenţă uriaşă. Prostituţia şi cultul vieţii imorale, ansamblul şarlataniei New Age, exploatarea aproapelui, sădirea fobiilor, negarea istoriei, a modelelor etc., etc. De aceea afirm că Biserica, din păcate, nu face parte din decizia statului. Mă gîndesc că formula „Nihil sine Deo“, „Nimic fără Dumnezeu“, însoţeşte multe monarhii, inclusiv istorica regalitate a României. Cum ar fi acum să reintroducem acest principiu? Va veni alde autoraşul cel glumeţ să spună că are dreptul să-L definească drept „doi bărbaţi şi-o păsărică“?!

Pînă una alta, însă, revin la ideea unei legi care să apere instituţia fundamentală a spiritualităţii româneşti de defăimări şi defăimători, exact cum legi şi instituţii româneşti şi internaţionale apără memoria sacrificiului evreilor, fundament al spiritualităţii statului evreu modern şi al comunităţii evreieşti din toată lumea. O lege al cărei scop prioritar să fie acela de a apăra, nu de a pedepsi – ci mai curînd de a descuraja, un principiu, de altfel, modern, aplicat în multe domenii şi pe la case mai mari.

Trăim să vedem cum tot ce este instituţie a democraţiei este terfelită – de la Parlament la Preşedinţie, de la aleşii populari la cei puşi să apere sau să judece; creatorii români, în viaţă, dar mai ales cei trecuţi în istorie, sînt atacaţi sub pretextul libertăţii; la fel istoria şi personalităţile, tradiţiile, valorile-reper – nimic nu scapă acestei „libertăţi“. De fapt, acestei degenerări – „good news, no news“ a devenit un principiu de referire la orice e românesc, spre deosebire de „minorităţile“ de orice fel, care sînt „cool”, „europene“, „civilizate“. Bine, zic, fie ca voi, trăiţi cum vreţi, dar putem să salvăm măcar o instituţie de murdăria acestei băloşenii perverse, alienate şi degenerate, care se pretinde „libertate“? Ar fi prea mare sacrificiul „democratic“ dacă am interzice, prin lege, defăimarea filonului spiritualităţii noastre?

„Limba noastră-i limbă sfîntă,/ Limba vechilor cazanii” – despre asta ar fi vorba în motivarea legii, de a apăra ceea ce a apărat o istorie întreagă – Biserica, fără de care nu am fi avut „limba noastră“, nu am fi existat ca spirit, deci nici ca naţiune.

DRAGOŞ DUMITRIU

Şi, totuşi, ne apropiem de un război mondial?

COMENTARII DE LA CITITORI