Pentru unii, ,,Gigel” e literă de lege

in Tabletă de scriitor

Întîmplarea pe care vreau s-o relatez s-a petrecut într-un mijloc de transport în comun în Bucureşti, însă de data asta mă abţin să mai precizez traseul şi autovehiculul, să nu se creadă că aş fi plătit de careva să denigrez RATB-ul… De altfel, nici nu aş avea motive, pentru că şi mie, ca majorității bucureştenilor, ne este util şi, aşa cum este, cu un parc încă învechit, reușește, totuşi, să facă faţă transportului călătorilor de la suprafaţă. Mai ales atunci cînd este vreo avarie la metrou… Vreau, însă, acum, să mă refer la cu totul altceva: o poveste tristă, adevărată, pe care încerc să o pun pe hîrtie la modul pe cît de sincer, pe atît de real, fără să folosesc epitete sau alte figuri de stil. Ar însemna ca întîmplarea pe care o redau să-şi piardă din ,,farmecul” ei… Aşadar, mă aflam într-un mijloc de transport în comun, la uşa de la mijloc… Mă ţineam de bară, ca nu cumva, la vreo frînare bruscă, să fiu aruncat pe podea. Puţină prudenţă nu strică… Pe scaunul din dreapta, o femeie în vîrstă. După cum arăta, părea că la viaţa ei fusese un om obișnuit… Poate contabilă… Învăţătoare… Asistentă medicală… O dădeau de gol trăsăturile feţei, felul cum vorbea, mîinile curate, cu degete lungi, subţiri… în nici un caz nu părea să fi fost muncitoare în fabrică. În faţa mea, la circa o jumătate de metru, o chivuţă la vreo şaptesprezece ani, subţire ca o trestie, cu privirea-n pămînt, ceea ce mă făcea să cred că am în faţă chipul femeii supuse, ţinute sub papuc, fără de vreun ajutor sau vreo fărîmă de milă din partea cuiva… Îndată mă copleși un sentiment de tristețe și de compasiune, mai ales văzînd-o cum răsufla din greu sub povara unui sac burduşit cu cine ştie ce obiecte… Părea a fi, după chipul ei muncit și după fizicul firav, o ființă răpusă de griji şi trudă. Era însoţită de un tînăr bine legat, cu tenul smead și ochi negri, care privea în toate părţile, numai la cea pe care o însoţea nu, deși aceasta abia se mai putea ţine pe picioare din cauza greutăţii sacului pe care îl purta în spate… Scena aceasta o vedeam nu doar eu, ci toată lumea care se afla în acel moment în mijlocul de transport cu pricina. Şi erau destul de mulţi oameni: femei, copii, tineri, bătrîini… Fiecare se manifesta în felul lui… Unii zîmbeau cu mîna la gură… Alţii şuşoteau între ei, făcînd haz de ceea ce vedeau. Doamna de care am amintit, de pe scaunul ei, copleşită de situaţia în care se afla tînăra, nu rezistă şi se adresă celui care o însoțea:

– Ia-i, tinere, dumneata sacul acela din spate, nu vezi cît de firavă este, că abia se mai ţine pe picioare?

Auzind vorbele rostite de femeie, biata tînără, gata să se prăbuşească sub greutatea din spate, schiţă un zîmbet, în semn de mulţumire.

– Ce, doamnă, nu mai poate? – se oțărî brusc însoțitorul fetei. Ia să vedeţi că poate, îi zise acesta, cu un şuvoi de vorbe că nu ştiai ce să zici şi ce să crezi… Şi nu termină vorba, că scoase din buzunar un cuţit cu buton și, desfacîndu-l ostentativ, îi zise:

– Îl vedeţi? Ăsta e Gigel… El face legea şi ordinea-ntre noi…

Nici una, nici două, cu dosul lamei de cuţit, trase un semn de-a lungul sacului acela burdușit, de parcă ar fi avut pietroaie în el.

– Maică, reuşi să zică femeia, nu e bine ce faci…

Dar autovehiculul se opri în staţie, iar nărăvaşul om o smuci aşa de tare pe sărmana fată, că aceasta se prăbuşi pe ciment, cu sacul peste ea… După scurt timp, mașina se puse în mişcare, iar prin geamul luminos, prin care se strecurau cîteva raze de soare, desluşeam o dîră de sînge care se prelingea peste marginea bordurii… Şi toate astea s-au întîmplat sub privirile îngrozite ale călătorilor, pentru că obiectul ucigaş din mîinile individului însemna, în lumea lui, literă de lege, menită să umilească și să supună sărmana ființă de lîngă el…

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Păreri și opinii