Perseverentul Boia

in Lecturi la lumina ceaiului

Errare humanum est sed perseverare diabolicum (a greşi este omeneşte, dar a persevera [în greşeală] este diabolic) ziceau strămoşii noştri de pe Tibru. Lucian Boia cade în păcatul preserverării în rău. Repetă erori grosolane în intrepretarea istoriei noastre, pentru a-i convinge pe cititori că el are dreptate. De curînd, a scos o carte, intitulată ,,Balcic. Noul paradis al României Mari” (2014). Numeroşi pictori care au mers acolo au lăsat în urma lor tablouri înfăţişînd peisajele şi oamenii din Balcic. În cartea lui ,,România altfel”, Boia a ţinut să-şi exprime părerea despre primii noştri mari pictori: Grigorescu, Andreescu, Luchian.

Pentru el, aceştia erau doar nişte meşteri, iar nu maeştri, şi ne plîngea pe noi, românii, că n-am avut un Cézanne, sau un Gauguin, al nostru. Era lumea plină de astfel de pictori mari, în timp ce, la noi, nu răsărise nici unul! În cartea despre Balcic, Boia ţine să-şi spună, din nou, părerea despre cei 3 pictori români. Nicolae Grigorescu a pictat un nud la marginea Mării, dar – îl citează Boia pe George Oprescu -, el s-a uitat mai mult la femeia pe care o picta şi mai puţin la Mare. O asemenea răutate îşi are explicaţia sa, dar nu e nimerit să spunem care este. Zice Boia: Grigorescu a mai pictat Marea, dar în Franţa, şi, tot aşa, în tablou se afla cîte o femeie(?!). Ion Andreescu n-a pictat Marea, aşa că nu s-a bucurat de aprecierile lui Boia.

În schimb, Ştefan Luchian a făcut-o de 4 ori, la Muzeul Zambaccian fiind expus un tablou superb al pictorului, cu această temă. Prea puţin, însă, după părerea lui Boia, care ne explică, preluînd ideea, de la altcineva, că Luchian n-a putut să se dezbare de influenţa lui Grigorescu, şi de aceea a pictat, precum maestrul său, ciobani, care cu boi, lunci, margini de pădure, pluguri la arat etc. Sînt afirmaţii care dovedesc că Boia nu ştie ce a creat Luchian, pictorul florilor, prin excelenţă. Aşadar, el a pictat nu care cu boi, nu pluguri la arat, ci anemone – celebrele lui anemone, garoafe, tufănele… N-a pictat ciobani. Ne-o mărturiseşte însuşi artistul. Vrînd să picteze un ciobănaş, care să reprezinte un simbol, Luchian spunea că, tot stilizînd, a ajuns la Ciobănaşul lui Grigorescu, şi atunci, a renunţat să mai picteze un astfel de personaj. Dar Boia nu ştie ce a pictat Luchian, ca să facă asemenea afirmaţii.

El vede numai boi cu care şi cu pluguri, pentru că aşa picta Grigorescu, însă Luchian nu a avut cînd să se inspire pentru a picta asemenea subiecte, dacă ele l-ar fi tentat. El a fost, în 3 veri, la Filipeştii de Pădure, la Brebu şi la Moineşti. În zona subcarpatică nu se ară vara. Deci, nu avea cum să vadă pluguri pe cîmp. La Brebu a pictat Biserica ridicată de Matei Basarab, turnul acesteia şi Curtea domnească. Se deplasa greu, era entuziasmat de ceea ce vedea, pentru că nicăieri nu sînt peisaje mai frumoase ca în acele locuri. Dar toată pasiunea creatoare a lui Luchian şi dragostea lui pentru natură au fost concentrate pe lumea florilor. A pictat anemonele, aşa cum n-o făcuse nimeni pînă la el, a pictat trandafirii, garoafele, crizantemele, bujorii şi părăluţele cu atîta măiestrie, încît nu degeaba a fost denumit ,,poetul plastic al florilor”. A pictat portretele unor oameni pe care i-a întîlnit (Moş Nicolae cobzarul, Alecu literatu’, Safta florăreasa – acesta fiind unul dintre cele mai frumoase tablouri, în care este reprezentată o ţigancă superbă). A pictat femei în interior: Lorica (o tînără încîntătoare, cu capul rezemat de un scaun, cu un buchet de crizanteme în faţă şi un altul în plan secund). I-au plăcut caii şi a pictat „Ultima cursă de toamnă“, un subiect care l-a inspirat şi pe Degas. O ultimă lucrare a sa, „Lăutul“, a avut un impact major asupra altor artişti, precum Tonitza, Şirato şi Ghiaţă.

Pentru a cita cîţiva specialişti în arta plastică, de la care şi Boia ar fi putut să înveţe cîte ceva, redăm din scrierile lui Zambaccian: „Luchian este rezultatul energiilor creatoare ale geniului românesc; în Luchian s-au împletit şi s-au dospit cele mai frumoase însuşiri ale acestui popor, care îşi descarcă emoţia fie într-o poezie limpede şi armonioasă, fie în arabescul elementelor luate din natură, şi pe care le ţese în canavaua unor armonii mai grave; nu e nici stilul popoarelor mediteraneene, nu e nici acel miraj cromatic al fanteziei orientale – e, pur şi simplu, o incantaţie învăluită în candoare şi mister“. Iosif Iser afirma, într-un interviu, că „Luchian este singurul om liber către care se puteau îndreptau nădejdile celor tineri, singurul artist adevărat, care putea să înnoiască, să deschidă larg ferestrele picturii române“. Iar Jacques Lassaigne scria: „Printr-un paradox, care, de altfel, nu este decît aparent şi care, în realitate, este o evoluţie perfect logică, Luchian este cel mai adevărat revoluţionar, omul cel mai interesat de tot ceea ce este nou şi cel mai conştient de problemele universale, care vine să reia curentul normal, istoric, tradiţional al artei române, nu reînnoind virtuţile unei epoci «istorice», sau ale unui stadiu de viaţă «populară» depăşite, ci aplicînd prezentului calităţile native de spontaneitate, de simţ al culorii, de iubire faţă de fiinţe şi faţă de natură“.

Boia, în loc să înveţe, să deschidă ferestrele spre cunoaştere, neagă, derutează şi face mult rău, avînd în vedere popularitatea de care se bucură scrierile sale. Ar fi bine să meargă pe Strada Zambaccian, dar nu la termopanele lui Adrian Năstase, ci la clădirea de peste drum, la Muzeul Zambaccian, unde colecţionarul a adunat capodopere ale celor 3 mari pictori, în care Boia vede, în mod greşit, nişte ,,meşteri”, cînd, de fapt, ei sînt adevăraţi maeştri. Să privească atent şi să înveţe privind.

Manole Neagoe

COMENTARII DE LA CITITORI