Personalitatea tulburătoare a lui Ştefan cel Mare, tălmăcită în muzica românească

in Lecturi la lumina ceaiului

În Istoria românilor, fascinantul voievod Ştefan cel Mare simbolizează geniul neamului nostru daco-roman, înzestrarea excepţională a unui popor creator de frumos, care nu a dorit niciodată să poarte războaie de cotropire; el şi-a apărat doar ceea ce i-a aparţinut, ceea ce, din nefericire, alte popoare, adesea, au dorit şi, nu o dată, au izbutit să-i răpească. Ştefan cel Mare a fost un extraordinar conducător de oşti, „sabia lui a strălucit în cele patru vînturi”… zdrobind armatele cotropitoare ale turcilor, polonezilor, ungurilor, tătarilor, pornind de la convingerea că independenţa ţării constituie o lege sfîntă, „legea legilor”. Faptele sale au avut ecou în toată Europa, Papa de la Roma numindu-l „Atletul Creştinităţii”. La toate acestea adăugăm că nemuritorul voievod a fost perfect conştient de semnificaţia aforismului, după care întîistătătorii neamurilor rămîn în istorie în măsura în care ei dau naştere la „secole de cultură”. Literatura, artele plastice şi muzica în epoca sa – o „epocă de aur” a fostei „Dacia Felix” – au prosperat şi au îmbogăţit, substanţial, tezaurul spiritual al lumii civilizate. Ca slujitor fidel al lumii Euterpei, pot afirma, cu legitimă mîndrie şi satisfacţie, că există o lume a artei sonore în care compozitorii noştri l-au omagiat, cu o ardentă dăruire. În folclorul românesc – al nostru clasicism – întîlnim multe cîntece, foarte expresive, despre Ştefan cel Mare. În timpul domniei lui, muzica religioasă – de origine byzantină – a cunoscut o minunată înflorire. Datorită muzicologului Gheorghe Ciobanu, ne-a rămas un document de o foarte mare importanţă; mă refer la manuscrisul Şcoala de la Putna, nr. 56, 544, 576 I, de la Mînăstirea Putna. În această remarcabilă ediţie critică, Gheorghe Ciobanu ne oferă date de care istoricii trebuie să ţină seama, pornind de la semnificaţia cuvintelor lui Lucian Blaga: „Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit ca şi cu greutatea atmosferei: nici n-am putea trăi fără ea”. Mai amintim, în acest context, şi contribuţiile altor muzicologi, ca Titus Moisescu şi Marin Ionescu; desigur, problematica desprinsă din aceste documente trebuie dezvoltată în viitor. Dintre compozitorii înaintaşi care au scris opusuri închinate lui Ştefan cel Mare îi menţionăm pe Ciprian Porumbescu, autorul unei cantate evocatoare – ,,Altarul Mînăstirii Putna”, pe Gavriil Musicescu, cu imnul său „Ştefan, Ştefan, domn cel Mare“, pe Gheorghe Dima, autorul altei inspirate cantate – „Mama lui Ştefan cel Mare”, toate acestea constituind lucrări reprezentative pentru romantismul muzical românesc, conceput pe baza componisticii asociate „melodiei acompaniate”. Gheorghe Dumitrescu ne-a lăsat moştenire opera închinată lui Ion Vodă cel Cumplit, unde imnul lui Musicescu este valorificat mult mai amplu, emoţionant; opera este semnificativă pentru neoromantismul muzical autohton, în care compozitorul din Oltenia a generat monumentala epopee naţională. Mansi Barberis a creat o amplă şi mult inspirată operă – „Apus de  soare” -, după piesa lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Aş fi nedrept dacă nu aş aminti cantata lui Harry Brauner, dedicată tot sublimului voievod şi prezentată la Paris cu succes. În concluzie, se poate vorbi de o „Simfonie Ştefan cel Mare” în muzica românească, unde se reliefează stiluri variate şi unitare, prin valorificarea fecundă a cîntecelor şi dansurilor de la sate. Ascultînd şi reascultînd aceste opusuri, despre care am scris şi am vorbit la Radio, în gînd mi-a venit un aforism al lui Nicolae Iorga: „Este o singură monarhie adevărată: a geniului. Uneori, el bate cuie în talpă, dar cîţi îl ştiu, recunosc că el este monarhul”! Ştefan cel Mare a pus în lumină literatura şi arta care s-au creat în epoca lui, el însuşi fiind un român de geniu. La moartea lui „s-a stins o aureolă, pe Cerul uluit”…

DORU POPOVICI

Păreri și opinii