Pildă creştină

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Viaţa, dar al lui Dumnezeu

 

Sîntem obişnuiţi ca atunci cînd primim un dar să aşteptăm să-l vedem, să-l ţinem în mîinile noastre, să-l punem la loc de cinste în casele noastre şi să se bucure de el toată familia. Recunoaştem cu toţii că am primit fiecare darul vieţii, însă unde este el aşezat în noi? Acest dar este personal, chiar dacă vorbim şi de o viaţă comunitară? Omul, în căutarea adevărului şi în cercetarea lumii înconjurătoare, a descoperit mai întîi astrele cerului şi apoi a început a se descoperi pe sine. Astăzi, omului îi este mai uşor să descopere alte corpuri cereşti în galaxia noastră decît să se descopere pe sine, omul fiind o mare bibliotecă cosmică. Pentru omul care crede în Dumnezeu, cercetarea sa trebuie să fie condusă după doi vectori principali: vectorul cercetării raţionale – pentru că lumea a fost creată după raţiunile divine -, şi al doilea vector, cel al cercetării spirituale. Sîntem convinşi că omului i-a fost mai uşor să descopere lumea decît să se descopere pe sine. Cred că primul organ intern pe care şi l-a descoperit omul a fost inima, şi mult mai tîrziu creierul. Inima bate în pieptul omului, iar creierul „bate“ într-o lume a cunoaşterii. În limba ebraică, conceptul „viaţă“ este exprimat prin cuvîntul „hayyim“, iar în limba greacă prin „zoe“. Noţiunea de „viaţă“ nu implică doar o stare fizică statică, ci mai cu seamă capacitatea de a acţiona, de a se mişca, fapt ce îl deosebeşte fundamental pe om de orice alte creaturi sau elemente din univers. Viata este concepută ca un dar al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu Cel Viu, Care insuflă viaţă în om şi apoi îl însufleţeşte. În Cartea Facerii se spune: Atunci, luînd Domnul Dumnezeu ţărînă din pămînt, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Fac. 2, 7). Durata vieţii este nemărginită. În Cartea Psalmilor scrie: Anii noştri s-au socotit ca pînza unui păianjen; zilele anilor noştri sînt 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80 de ani, şi ce este mai mult decît aceştia, osteneală şi durere (Ps. 89, 10-11). Aceste cuvinte se referă la viaţa omului pe pămînt. Dacă viaţa omului s-ar sfîrşi după petrecerea lui pe pămînt, am putea spune că ea nu este altceva decît o capodoperă tragică. Iată însă ce ne spune Profetul Daniil în cartea sa: Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărîna pămîntului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică. (Dan. 12,2). Viaţa – ca dar al lui Dumnezeu – este veşnică şi de aceea nimănui nu-i este îngăduit a se atinge de darul vieţii niciunui om. Chiar dacă noi, creştinii, folosim azi conceptul de „moarte“, preluat din filosofia şi gîndirea antice, pentru noi acest concept nu reprezintă sfîrşitul sau stingerea darului vieţii, ci că doar, aici, pe pămînt, păcatul desparte în două ţărîna de suflet, pentru o vreme – „vremea adormirii noastre“, după cum spune Profetul Daniil. Omul nu este rodul unei ficţiuni care sfîrşeşte în cenuşă, căci lacrima iubirii lui Dumnezeu nu poate fi arsă: omul îşi continuă existenţa în veşnicia iubirii Creatorului său. Cenuşa poate fi sfîrşitul unei ficţiuni, dar omul în nici un caz, căci omul este rodul iubirii şi al raţiunii divine, iar iubirea nu poate fi niciodată arsă. Ecuaţia iubire egal cenuşă nu este compatibilă în univers cu iubirea lui Dumnezeu. Mă rog şi zic: Doamne, eu sînt lutul, pune-mă pe roata vieţii şi fă din mine vasul în care să verşi lacrimile iubirii Tale! Esenţa acestui dar este iubirea lui Dumnezeu, pentru că tot ce dăruieşte Dumnezeu este din iubirea Sa desăvîrşită şi nemărginită, Iată, deci, care este suportul vieţii: iubirea lui Dumnezeu! Timpul şi viaţa omului curg înapoi spre Creator. Dumnezeul nostru este Dumne – zeul celor vii, adică Domnul Cel plin de iubire. Viaţa omului este unică şi irepetabilă şi are un sens pozitiv. Omul, prin viaţa lui morală, este „împreună-lucrător cu Dumnezeu“ şi contribuie la extinderea iubirii lui Dumnezeu în univers, omul devine astfel un săditor al iubirii nemărginite divine, căci întru aceasta a fost creat – partener de dialog al iubirii lui Dumnezeu. Omul este bucuria lui Dumnezeu. Asemănarea între om şi Dumnezeu constă şi în aceea că omul trebuie să fie un semănător al iubirii lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este izvorul nesecat al iubirii, Zilele omului pe pămînt trec, dar viaţa lui nu trece, căci, odată primind omul darul vieţii, el deja păşeşte în veşnicie alături de Creatorul său. Zilele omului nu se topesc, ci intră în veşnicie. Pentru ce trăieşte omul? Aceasta este una dintre marile întrebări la care sîntem chemaţi să răspundem. Trăim pentru o viaţă limitată ca timp, aici, pe pămînt, sau trecem şi păstrăm acest dar al vieţii în veşnicie? Viaţă nu are doar omul, ci întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Prin viaţa noastră, Dumnzeu umple universul de iubire. Dumnezeu nu doreşte ca minunata Sa creaţie să fie un deşert, ci un univers al vieţii în care să rodească iubirea Sa. Viaţa este un dar universal. Dumnezeu n-a creat o entitate care să-I distrugă creaţia. Moartea este un accident al vieţii omului, din care – prin Christos – omul s-a ridicat, continuîndu-şi drumul spre Creatorul său. Dumnezeu nu doreşte să ne exileze dincolo de univers, ci doreşte să ne exileze în iubirea Sa. Sensul vieţii este de Sus către în Sus, adică de la Dumnezeu spre Dumnezeu, la deplina comuniune cu Creatorul nostru. Viaţa este marele fluviu cu care Dumnezeu umple inimile unei lumi întregi. În lumea antică, omul era socotit ca o mare minune. Într-adevăr, mare este taina vieţii omului! Ea ne-a fost descoperită în parte după Întruparea şi Învierea lui Christos. Care era sensul vieţii pînă la Învierea Iui Christos? Totul se sfîrşea printr-o tragedie. Acum, după Înviere, viaţa noastră, aici, pe pămînt, se sfîrşeşte printr-o mare bucurie, aceea a întoarcerii pe braţul cel iertător şi pironit al lui Christos, pe braţul iubirii şi al mîngîierii. Dacă lumea creştină a găsit sensul vieţii şi valoarea ei, mai sînt încă mulţi şi printre noi care nu ştiu sau nu vor să preţuiască acest dar al vieţii dat oamenilor de Creatorul nostru. Unii ar dori să trăiască într-o viaţă fără viaţă. Darul vieţii trebuie păzit de fiecare dintre noi. El este personal, dar şi semenul nostru poartă în el acelaşi dar al vieţii, al iubirii lui Dumnezeu. Darul vieţii omului este dat la fel fiecăruia dintre noi, de aceea nu trebuie să rîvnim la darul semenului nostru şi nu avem dreptul de a lua acest dar semenului nostru. Cu toate că oamenii se deosebesc unii de alţii după limba pe care o vorbesc şi după alte însuşiri, ei sînt totuşi fraţi prin originea lor. Toţi sînt zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dunnezeu, aşa cum învaţă Biserica lui Christos. Omului îi este dat să stăpînească vietăţile mărilor, ale cerului şi tot pămîntul, dar nicidecum nu-i este dat să înrobească şi să asuprească pe semenii săi de altă limbă ori de altă cultură şi tradiţie. Istoria civilizaţiei umane este plină de războaie, de ucideri şi sînt prea puţine consemnări despre o viaţă plină de iubire şi de întrajutorare. Auzim de multe ori expresia „a început războiul între două state, între două popoare“. Găsim şi cauza războiului, însă nu spunem de fapt că a început un război împotriva vieţii. Dacă am conştientiza aceste lucruri, poate n-ar mai fi atîtea războaie pe pămînt. Împotriva neînţelegerilor dintre oameni şi dintre popoare nu se luptă cu sabia, ci cu lacrima şi cu iubirea. Din pricina atîtor răutăţi de pe pămînt, azi Dumnezeu şi omul plîng: unul în Cer, celălalt pe pămînt. Oare numai în marile conflagraţii mondiale se duceau războaie împotriva vieţii? Nu! Se pare că astăzi a început un nou şi mai periculos război împorriva vieţii, şi anume războiul din eprubetă, războiul din laborator prin diverse experimente în numele unei ştiinţe eugeniste, unde se pun în pericol darul şi sensul vieţii umane. Mai este apoi încă un război împotriva vieţii omului, acesta fiind dus în planul conştiinţei umane, în planul ideilor. Nu trupul omului este ţinta unor gînditori, ci conştiinţa umană. Acesta face parte din războiul demonic nevăzut care atacă poate cel mai crunt viaţa omului, încercînd să-l întoarcă din drumul său spre Creator şi spre semenii săi. Nu în arenele romane au fost sfîşiate cele mai multe vieţi, ci în laboratoarele pseudo-conştiinţei umane! Prin pilda vieţii Sale, Mîntuitorul Isus Christos a arătat că sensul cel mai adînc al vieţii este împletirea jertfei cu iubirea. Jertfindu-se şi iubind, omul nu cade niciodată: Dragostea nu caută ale sale (…) dragostea nu cade niciodată. (I Cor. l3, 5-8). Sfîntul Apostol Pavel le pune în faţa creştinilor această triadă sfîntă: iubire-slujire-jertfă, opusă unei triade demonice: desfrîu-mandrie-idolatrie. Ne punem întrebarea: Mai avem noi, astăzi, în faţa noastră această triadă sfîntă? Se pare că aceste valori morale, universal-valabile, sînt scoase încet-încet din viaţa socială. Asistăm la înlocuirea lor cu non-valori: ura, uciderea şi dezbinarea dintre fraţi şi dintre popoare. Uităm însă ce ne porunceşte Christos: Toate cîte voiţi să vă facă oamenii şi voi faceţi lor! (Mt. 7,12). Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne spune în una dintre lucrările sale că „scopul poruncilor evanghelice este de a elibera mintea de ură şi de a călăuzi la dragoste de Dumnezeu şi de aproapele“. Amintesc în legătură cu această idee un minunat fragment dintr-o rugăciune a Sfîntului Clement: „Doamne, dă-ne înţelegere şi pace nouă şi tuturor celor ce locuiesc pe pămînt!“.

IOAN SĂLĂGEAN

Mitropolitul Banatului

 

COMENTARII DE LA CITITORI