Piloţii orbi (1)

in Polemici, controverse

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea“ politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţămînt, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei Neamului nostru ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsînd să se aştearnă uitarea asupra întunecatei perioade care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape 20 de ani care s-au scurs de la Unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi cînd vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atît de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frînele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa Istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a Neamului Românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult-încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, cînd se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sînt zadarnice. Oamenii aceştia sînt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal s-a stins. Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de 100 de ani, fără ca nimeni să înţeleagă de ce.
Oamenii erau tot atît de cumsecade, soldaţii tot atît de viteji, femeile tot atît de roditoare, holdele tot atît de bogate. Nu s-a întîmplat nici un cataclism între timp. Şi, deodată, statele acestea pier, dispar din Istorie. În cîteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sînt înghiţiţi de popoare vecine. Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stînca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întîmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai Istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stîrv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile, în afară de cea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştientă, în încăpăţînarea cu care îşi apără „puterea“. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bunăvoie, şi-au semnat cu mîna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi Istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

(va urma)
Mircea Eliade
(Articol publicat în ziarul „Vremea“, 1937)

COMENTARII DE LA CITITORI