Plecarea în exil a fiului meu, Bogdan (11 august 1991) (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Scriam, cu altă ocazie, că Bogdan, fiul meu, şi-a manifestat dorinţa de a emigra în America încă de la vîrsta de 12 ani. Înţelegea perfect că sîntem persecutaţi de comunişti, deoarece în aceeaşi perioadă se petrecuse un episod groaznic la Securitate, unde am fost anchetat şi bătut bestial, la vîrsta de 47 de ani (14 aprilie 1977), de către securiştii care se lăfăie şi acum, cu neruşinare, pe la televiziuni. Pentru că oamenii i-au ales pe ei, la 20 mai 1990, cu 66%. Pentru PNŢ au votat doar în proporţie de 2,5%. După această anchetă, în 1979 am depus o cerere de emigrare în SUA, din motive politice. Dar nu ne grăbeam. Voiam să-şi termine fiul meu studiile în ţară. Din cînd în cînd, mergeam la Direcţia de paşapoarte, să nu creadă că am renunţat. Mai intram în discuţie şi cu cîte un securist. Aşa l-am nimerit pe şeful lor, un bărbat înalt, bine făcut, cred că femeile făceau coadă după el. I-am zis: „Îmi ascultaţi convorbirile telefonice, eu nu deţin nici un secret. Producţia de ouă pe cap de locuitor o ştiu din ziarul «Scînteia»”. El era indignat pentru faptul că, pe măsură ce se construia societatea multilateral dezvoltată, eu voiam să emigrez. I-am explicat că intrasem în conflict cu orînduirea de mult timp, încă de la 23 august 1944, pe vremea cînd se făcea comerţ cu ruşii, ei luîndu-ne grîul şi noi dîndu-le petrol, care curgea zi şi noapte pe conductă, de la Ploieşti la Reni, în Basarabia. Cel mai năpraznic procedeu… ne furau cu conducta. Nu cu cisternele, ori cu vapoarele, ca să ştim şi noi şi să putem cîntări, sau număra. A rîs bizonul, i-au plăcut schimburile comerciale, ei ne luau, noi le dădeam. Nu m-a înjurat, nici nu m-a ameninţat. Dimpotrivă. Am plecat cu impresia că a fost mîndru, ca român, că nu chiar toţi sîntem slugi plecate, lichele, ori canalii. Eu şi soţia mea nu eram atît de interesaţi de emigrare, însă un dosar la Consulatul american te punea la adăpost. Figurai în baza de date, nu mai erai vulnerabil, ştia cineva de soarta ta. Dar mai era ceva important: viitorul băiatului. După 1989 şi pînă în zilele noastre, eu nu am auzit ca fiul

vreunui deţinut politic să fi fost angajat în Armată, Poliţie, Securitate, Magistratură, ori Diplomaţie. Am recurs la un exerciţiu în timpul aşa-zisei guvernări ţărăniste de 19% (1996-2000). I-am trimis preşedintelui Constantinescu, democrat de-al nostru, o scrisoare. N-am primit nici un răspuns, Diplomaţia fiind „pepiniera” celor care aveau rădăcini în sistemul ilegal şi criminal. În 1988, a emigrat în Israel un coleg de la Radio Progres, unde eu eram angajat. Prin intermediul acestuia – era noiembrie – am trimis o misivă, scrisă cu un pix fin pe pînza albă din vatelina paltonului. Din Israel urma să o trimită, în 1991, cînd termina fiul nostru şcoala, preşedintelui SUA, Bush senior. Îl rugam să intervină pe lîngă Nicolae Ceauşescu să primesc paşaport, aşa cum intervenise şi în 1985, cînd a făcut o vizită în România, avînd funcţia de vicepreşedinte al SUA. Atunci a solicitat un paşaport pentru colonelul Koller, fostul comandant al Penitenciarului Aiud (1954-1958), dar eu eram închis în acea perioadă. Au trecut anii, iar în primăvara lui 1990 am primit o depeşă de la Consulatul SUA, în care eram întrebaţi dacă mai dorim să emigrăm. Acum puteam obţine paşaport, fiindcă era după decesul PCR. Cel puţin teoretic. Practic, s-a prelungit pînă în zilele noastre, sub lozinca „la vremuri noi, tot noi”. Pentru vîrsta noastră (în 1990 aveam 60 de ani) era tîrziu. Nu mai eram în primejdie să fim anchetaţi de Securitate. (Nu ştiţi ce înseamnă anchetele la Securitate şi nici nu vă doresc.) Îmi punea colonelul Tudor un teanc de file albe în faţă şi-mi spunea: „Scrieţi, numai scrieţi”. El îşi lua leafa, iar ţara s-a ales cu 19 km de dosare, pe care televiziunile le arată şi astăzi, pînă la saţietate. Nu vă doare munca investită, risipită pentru a consemna prostii? În loc să se construiască şcoli, spitale, fabrici, unde populaţia să poată munci, să nu emigreze aiurea… În decembrie ’89 m-am bucurat atît de mult… Nu mă gîndeam că voi trăi mai bine, ci numai că nu voi mai fi chemat la anchetă. Numai cei care au trecut prin interogatoriile Securităţii, înainte de 1989, ştiu cum este. Pentru cele de după 1989, am aflat, din mărturisirea unui procuror, la un post TV, că l-a cercetat pe fiul lui Ceauşescu. Omul legii ştia, însă, că nu e vinovat, de aceea îi aducea de acasă ţigări, cafea şi sandwich-uri, făcînd ancheta stînd la taifasuri cu el. Era plătit de 36 de ori mai mult decît un pălmaş, pentru că primul-ministru post-decembrist a schimbat raportul de retribuire de la 1 la 7, cît era în vremea comuniştilor, pentru a ucide egalitarismul. Aşa a decretat el, cu de la sine putere, pentru că îi avea de partea sa pe mineri, care îi săreau în ajutor ca să stîrpească democraţia în faşă. Noul raport de retribuire a devenit, ulterior, 1 la 36, la care se adăuga cumulul de funcţii, destul de ticălos şi ăsta. Să cîştige tovarăşii cît mai mult, că aşa e în capitalism. De exemplu, o ,,paţachină” – preşedintele Eximbank (2007) – avea un salariu lunar de 120.000 lei.

(va urma)

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI