Plecarea în exil a fiului meu, Bogdan (11 august 1991) (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Şi astăzi sînt anchete de lux, dar chemările la Procuratură sînt făcute pentru prostime: să vadă plebea, la TV, că Poliţia şi Justiţia lucrează. Eu nu am încredere în membrii corpului judiciar. În regimul trecut, pentru a intra în rîndurile magistraţilor, selecţia se făcea după dosar. Orice tînăr care voia să studieze dreptul avea un dosar aprobat de Partidul Comunist din România.

Magistraţilor li s-au făcut pensii uriaşe, de peste 15 mii de lei noi (2010) – nu se moare de atîta ticăloşie… Celor care, la 20 mai 1990, l-au votat, în proporţie de 85%, pe preşedintele bolşevic, eu le spun doar atît: Să vă fie ruşine!

Dar, să revin: fiul nostru a crescut şi, în 1990, era student în anul IV. A zis că pleacă singur. Era visul lui să fie cetăţean american (vis împlinit în 1997). S-a dus la Consulatul SUA şi a completat formularul. Funcţia de consilier era deţinută de o anume Viorica Cursaru. S-a purtat excepţional cu noi – nu chiar toţi securiştii au fost satanizaţi. La instrumentarea dosarului, în 1981, ne-a întrebat de sănătate.

Americanii nu permiteau imigrarea pentru persoanele cu probleme, mai ales dacă acestea erau de natură psihică. I-am cerut Vioricăi să-mi faciliteze o audienţă la consulul-şef, să-i explic că nevastă-mea s-a îmbolnăvit tocmai din cauza necazurilor prin care trecusem eu: am fost bătut, descalificat, salariul mi-a fost redus cu o treime, în 1975, şi am fost trimis să lucrez la lăcătuşi. Viorica mi-a spus: ,,Pledez eu în numele dvs. – vor fi mai multe şanse, fiindcă vorbesc mai bine limba engleză”. A venit cu un OK mare, scris cu roşu, pe dosar.

Aşadar, în 1990, i-a spus fiului nostru, pe care îl cunoştea de cînd el avea 14 ani, că trebuie să plece. Urma să se încheie Programul T.C.P. Nu am ştiut ce înseamnă aceste iniţiale, dar am aflat că ele se refereau la acceptarea refugiaţilor politici din URSS şi din alte ţări aparţinînd lagărului socialist. Cum era să plece ca student? M-am opus. I-am obţinut o audienţă, la Ion Raţiu acasă. S-a dus singur la el. Din simpatie, politicianul i-a oferit cartea lui – „România de astăzi” -, cu dedicaţia: ,,Pentru Bogdan Baurceanu, să-i fie stimulent în viaţă. Cu afecţiune, I. Raţiu”. Dar i-a dat şi o misivă de cîteva rînduri către doamna consul-şef, căreia i se adresa cu „Dear Virginica”, în care o ruga, dacă poate, să-l lase pe Bogdan să termine anul V. Raţiu era în relaţii amicale cu tot Corpul Diplomatic al ţărilor occidentale. …Pe un asemenea gentleman voiau să-1omoare băştinaşii, la Buzău, în 1990. L-au salvat, atunci, organele de Miliţie. Ce ruşine!

Fiul meu a început anul universitar 1990-1991, total dezamăgit că a ratat emigrarea. În februarie, la terminarea cursurilor, s-a dus la Consulatul SUA, să afle ce mai era nou. Viorica i-a spus: ,,Bogdane, poţi să-ţi termini studiile. S-a amînat programul”. Cînd a venit acasă, fiul meu era nespus de vesel. Niciodată nu a fost atît de fericit: urma să-şi împlinească visul. A mers la Paşapoarte, pentru adeverinţa de aprobare, pe care să o depună la Consulat. Era nevoie ca, pe baza acelei adeverinţe – care cuprindea numărul paşaportului ce urma să-i fie înmînat – să i se găsească un sponsor. I l-au găsit americanii, prin Biserica Luterană de la Chicago. După examenul de Stat, din 19 iunie 1991, a alergat să obţină paşaportul. Consulatul i-a dat viză. Numai că avea nevoie şi de viză de tranzit pentru Italia. Acolo, la Roma, erau aduşi toţi emigranţii din ţările comuniste, inclusiv din URSS, şi cînd se completau locurile pentru un avion – plecau în SUA. El a stat la Roma, din 11 august pînă în 21 august 1991, cînd a aterizat pe pămîntul liber al Americii. Consulatul italian se afla în zona Pieţei Filantropia, lîngă Liceul de matematică-fizică nr.1, cu profil de informatică (astăzi, Liceul „Tudor Vianu“), pe care Bogdan îl absolvise în 1985. Trecuse data plecării, şi el nu izbutea să intre la Consulatul italian, pentru viza de tranzit. Era disperat. Nici eu nu aveam soluţii. În cele din urmă, m-a ajutat Dumnezeu. Mi-a venit ideea să iau o adresă de la Asociaţia Foştilor Deţinuţi-Politici, prin care consulul italian era rugat să ne primească – în fond, ceva condescendenţă ni se cuvenea, şi nouă, atunci. Aşa am izbutit. Mai tîrziu am aflat că, acolo, vizele se obţineau pe dolari, în afară de taxele aferente. Peste tot funcţiona bursa neagră, unde nu aveam acces. I-au prins pe profitori şi i-au împrăştiat, dar trauma noastră sufletească a rămas ca o confirmare a unor îndoieli pe care le aveam faţă de italieni. Poate şi pentru că era ţara occidentală cu cel mai mare număr de comunişti: 6 milioane! De altfel, în 2006, italienii l-au ales drept preşedinte al ţării, dintr-o populaţie de 60 de milioane de locuitori, pe un vechi bolşevic: Giorgio Napolitano!

Am scris despre acest episod din viaţa mea, ca să aflaţi că există Dumnezeu. Fiul nostru a plecat cu avionul la 11 august şi, după o lună, Consulatul SUA a anunţat, prin intermediul TVR, că s-a încheiat programul TCP, privind imigrarea în Statele Unite a celor cu statut de refugiat politic!

Copilul nostru a prins ultimul avion.

Sfîrşit

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI