Pledoarie pentru sănătatea Poporului Român

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Stimaţi colegi, cred că dacă medicii s-ar purta cu noi, la consultaţii, aşa cum ne purtăm noi cu ei acum, la votarea acestui proiect de lege, pentru înfiinţarea Ordinului Medicilor, am muri pe capete. Este regretabil că Parlamentul României amînă „sine die” dezbaterea legii de funcţionare a unui organism necesar în România modernă. Întîmplarea face că azi noapte citeam „Viaţa lui Ion Brătianu”, scrisă de fiica lui, Sabina Cantacuzino, şi tipărită în 1933 – la un moment dat am găsit un pasaj foarte interesant legat chiar de medici. E vorba de soţia marelui Carol Davila, care acuzase o anumită indispoziţie, s-a dus la Spitalul Colţea, unde lucra soţul ei, un asistent al celebrului său bărbat era acolo, femeia i-a cerut nişte chinină, omul i-a dat medicamentul şi, după cîteva minute, coborînd din trăsură în faţă la Capşa, aceasta s-a prăbuşit şi a murit. Din distragere de atenţie, din zăpăceală, asistentul înţelesese stricnină. Şi i-a dat stricnina în loc de chinină. Un caz mărunt în raport cu Istoria, dar este foarte important pentru a stabili responsabilitatea medicilor. Medicii sînt, dintre toţi profesioniştii unei Ţări, cei mai aproape de moarte. Ei se situează la hotarul dintre viaţă şi moarte. Să ferească Dumnezeu să-ţi frîngi mîinile pe culoarul unui spital, sau să te rogi lui Dumnezeu şi să îngenunchezi la uşa unui doctor pentru a salva nu viaţa ta, fiindcă viaţa noastră contează mai puţin, dar viaţa unor fiinţe dragi. Am un respect extraordinar faţă de medici. Ce e drept, ei sînt o castă aparte, nu întîmplător la ei, şi nu în altă parte, s-a născut această formulă invidia medicorum – invidia medicilor. Ei au darul de a se sfîşia între ei cu o fervoare demnă de o cauză mai bună. Nu-i mai puţin adevărat că sînt şi unii oameni imposibili printre ei.

Îmi vin în minte acum „Memorialele” lui Vasile Pârvan. Istoricii prezenţi în sală ştiu că el făcea distincţie între preoţii jertfei şi preoţii hranei. Citez din memorie, de fapt, parafrazez ce zicea Pârvan: Cine, pe frontul de luptă, va putea să-l scoată din tabietul lui pe acel medic care, în canonada cea mai teribilă, cu obuze căzute la doi paşi, cu trupuri sfîrtecate, îşi soarbe cafeluţa în linişte, şi îşi fumează ţigara lui aromată?! Sînt şi astfel de cazuri, au fost şi vor mai fi, dar nu cred că aşa ceva caracterizează tradiţiile cu adevărat eminente ale medicilor din România.

Din păcate, noi am început să ne purtăm faţă de acest Ordin al Medicilor de parcă ar fi vorba de un Ordin al Pacienţilor, care poate fi amînat la nesfîrşit, de care e nevoie sau nu e nevoie. Eu vă spun că este imperios necesar şi propun să votăm, dacă e cazul, să trecem chiar astăzi la aprobarea proiectului de lege. Dezbateri generale, din cîte îmi aduc aminte, au mai fost, ce să mai dezbatem? Tot generalităţi? Nu ajunge că nu sînt geamuri în spitale? Că se hrănesc bolnavii cu castraveţi şi cu ceai? Şi ceaiul, vai de capul lui, apă de ploaie?! Nu ajunge că medicii sînt, poate, cei mai prost plătiţi intelectuali din România?! La cea mai mare responsabilitate posibilă, faţă de viaţa omului, medicul are cel mai mic salariu. Aşa ceva, de fapt, este o jignire şi faţă de anii de studiu pe care i-au petrecut, dar şi faţă de fibra biologică a Poporului Român. Acest Ordin este foarte necesar, totodată, şi pentru a stăvili fenomenul în continuă creştere, aluvionar aş spune, al şarlatanilor. România a început să fie invadată de două categorii de şarlatani mari (sînt şi altele mai mici). Mai întîi, falşii profeţi, care se duc prin tîrguri, pe la Moşi, pe la răscruci şi pe unde se află un pîlc de gură-cască, ei profeţesc ba sfîrşitul lumii, ba anunţă că s-a născut iar un pui cu două capete şi şase picioare, şi e musai, trebuie să cadă nişte blocuri prin apropiere, să vină sfîrşitul lumii, şi astfel se ia în derîdere numele Domnului. A doua categorie de şarlatani o reprezintă aşa-numiţii vindecători, de care România n-a fost străină nici înainte – să ne aducem aminte „Istoria Bucureştilor” a lui Ionescu-Gion, unde aflăm că tot în mahalaua Colţei era o babă care îi trata pe bolnavi dîndu-le să înghită… excremente de cîine. Este un fapt atestat istoric, este consemnat în documente, este redat chiar în manuale străine, pentru că nimeni nu-şi putea imagina cum un popor care a dat valori mari umanităţii poate să aibă în inima sa, în centrul Capitalei, cu mult după Secolul Luminilor, o asemenea experienţă grotescă. S-au cam înmulţit aceşti şarlatani, care cîştigă fabulos, au mii de pacienţi pe lună şi exploatează speranţa de viaţă şi credinţa în vindecare a omului simplu. Sînt indivizi care cîştigă cîteva milioane uşor pe zi, în timp ce un medic, vai de capul lui, a ajuns la coada vacii într-o societate pe care a edificat-o şi el, a contribuit la starea de sănătate în general bună a acestui popor, ce-i drept, pe un fond genetic remarcabil.

Am să mă refer la luarea de cuvînt a colegului Constantin Ticu Dumitrescu, cu referire directă la doctorul Constantin Gorgos. Nu mă leagă nici o prietenie de doctorul Gorgos şi, în general, cred că nimeni nu se poate lăuda că poate fi prieten cu adevărat cu un medic. Medicul are universul lui, are lumea lui, are „păsărelele” lui, dacă pot să spun aşa ceva; este o lume închisă. Dar îl cunosc pe dl. Gorgos ca profesionist, îl cunosc mulţi colegi ziarişti, care, prin meandrele acestei vieţi au intrat, de voie, de nevoie, în contact cu domnia-sa. Eu îl apreciez ca pe un bun profesionist. Nu cred că s-a făcut vinovat de trimiterea în lagăre sau în spitale de psihiatrie, în mod forţat, a unor oameni nevinovaţi. Vreau să-i amintesc domnului Ticu Dumitrescu că unii chiar erau bolnavi. Exista şi mai există şi acum, şi vine toată ziua-bună ziua, la recepţii şi la ambasade, un personaj – să zicem că-l cheamă Popescu. El făcea picturi naive, executate după fotografii, la tot felul de şefi de stat (Mao Tze Dun, Pompidou, nu mai vorbesc de Brejnev). Pictorul le trimitea la ambasade, normal că acel corp diplomatic era extaziat: „Iată-l pe şeful statului nostru Kim Ir Sen, ce iubit este aici, la Gurile Dunării!”. Omul beneficia de toate onorurile, i s-a dat şi o casă, cum cred că n-are nimeni din Senatul României, la kilometrul 0 al oraşului, în buricul tîrgului, aş putea spune. Numai că el era dezechilibrat mintal, avea un sifilis vechi, care, periodic, intra în erupţie, aşa, ca un mic Vezuviu, şi specimenul făcea foarte urît, era din cale-afară de agresiv. Dar uneori erau vizite importante, de şefi de state. Aşa cum a fost în 1979, practic, Municipiul Bucureşti a fost închis, cînd au venit Menahem Beghin şi preşedintele Egiptului, Anwar El Sadat. Orice sistem de securitate, din orice Ţară, în primul rînd din Statele Unite ale Americii, sau din Franţa, sau din Germania, în asemenea cazuri evită scandalurile, evită să se năpustească cineva în faţa vreunei maşini, evită să se ajungă în situaţia de a se arunca un „Cocteil Mironov”, era să zic, un „Cocteil Molotov”. (Rîsete, murmure în sală) Acel om a fost ţinut la păstrare o săptămînă, două, împreună cu alţi dovediţi, de genul acesta, care se ocupau cu aşa ceva. A fost internat nu din raţiuni politice, dar pur şi simplu putea periclita relaţiile diplomatice ale unui stat. Nu cred că ar trebui să începem o variantă balcanică a maccarthysmului american din anii ’50, a vînătorii de vrăjitoare. Aşa ceva nu va duce la nimic bun.

Distinsul nostru coleg, care nu e numai ministrul Sănătăţii, dar este şi membru al Senatului, profesorul Iulian Mincu, a fost acuzat ani de zile că el este autorul faimosului Program de alimentaţie raţională. Un document scos la iveală recent şi pe care eu l-am publicat chiar ieri, arată că acel ordin a fost dat în 1975 de fostul ministru al Sănătăţii, profesorul Theodor Burghele, eminent chirurg, o somitate internaţională. Iar acela l-a dat nu din capul lui, ci pe baza unor diagrame şi punctaje ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Că la noi s-a aplicat eronat, că era şi criza alimentară pe care n-o justifică nimeni şi a fost cu adevărat reprobabilă în ultimii ani, asta-i altceva, dar putem noi să transferăm vina pe umerii unui om care nu are absolut nici o răspundere? Tare îmi este teamă că unii dintre colegii noştri, în special din Opoziţie, nu se mai pot clarifica azi cu torţionari de-ai lor, care au fost morţi şi sînt în continuare morţi pentru vecie, cum ar zice Raymond Chandler, mă refer la Al. Nicolski, la Ana Pauker şi la alţii. Şi atunci ei se răfuiesc cu personaje vii! Lui Burghele n-are nimeni ce să-i spună, pentru că-i pe lumea cealaltă, aşa că ne luăm de Mincu! Nu are nici o legătură! Şi situaţia asta se poate regăsi şi în alte domenii. Această tactică seamănă, pe undeva, cu întîmplarea unui personaj care vine cherchelit acasă, într-o stare de euforie bachică, pierde cheia în faţa blocului, dar el n-o caută unde a pierdut-o, că era întuneric, o caută sub un felinar, unde era lumină! Aşa facem şi noi. Nu ne mai putem lămuri cu cei care ne-au făcut viaţa amară, fiindcă mulţi au murit, ne răfuim cu oameni care n-au nici o responsabilitate, dar stau la lumină, pentru că toată ziua-bună ziua ne întîlnim cu ei.

Acestea fiind spuse, îi rog pe colegii mei să fim ceva mai operativi, toate sondajele de opinie din Ţara aceasta, autentice, pe eşantioane solide, au arătat că populaţia este iritată de certurile care sînt în Parlament, lumea nu vrea să batem apa în piuă, vrea să-i dăm legi, să-i oferim cadrul juridic în baza căruia să poată înainta această societate românească, pe care cu toţii o iubim şi dorim s-o slujim. Ar fi regretabil să pierdem şi această zi, fără a dărui oştirii medicilor din România, dar în primul rînd pacienţilor şi populaţiei româneşti, acest foarte necesar, vital, Ordin al Medicilor.

CORNELIU VADIM TUDOR

(6 octombrie 1993, plenul Senatului României)

 

Românii, umiliţi şi exploataţi de toate scursurile lumii (2)

COMENTARII DE LA CITITORI