Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrîngere din istoria Islamului! (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Români! Ridicaţi capetele plecate! Îndreptaţi spinările încovoiate! Alungaţi tristeţea şi lipsa de speranţe din aste zile. Nu mai staţi timoraţi şi complexaţi în fata unei Europe care ne datorează însăşi existenţa. Amintiţi-vă, din nou, de Marele nostru Ştefan. De toţi moşii şi strămoşii care nu au lăsat neamul să piară. Cu sute de ani înainte de Americi, terorişti, CIA-uri, Al- Qaede şi atentate regizate, Ştefan cel Mare şi Sfînt administra Islamului cea mai mare înfrîngere suferită vreodată de vreo armie musulmană din partea unui lider creştin. Nici măcar victoriile lui Carol cel Mare, Cid-ul, Skanderbeg sau oricare rigă europeană din Istorie nu se pot compara ca importanţă politică şi dramatism cu baia de sînge şi noroi în care s-a cufundat cea mai puternica armată a vremii. Nimeni altul decît cel mai bun corp expediţionar al teribilului Mahomed al doilea, avea să sfîrşească drept îngrăşămînt pentru ogoarele Vasluiului…
Europa valahilor (1)
Oricît de hazardat le-ar putea părea unora, Europa Secolelor XIV şi XV a aparţinut, din punct de vedere militar, micilor formaţiuni statale româneşti, care s-au opus, cu succes, celei mai mari forţe a vremii, temutul Imperiu Otoman. Fără nici un fel de exagerare, putem spune că dacă vrem să păstrăm proporţiile cu ceea ce eram acum 500-600 ani, România de azi ar trebui să înfrîngă în luptă armata Statelor Unite, Rusiei sau Chinei… Nu-i aşa că vă pufneşte rîsul? Trecînd peste neîncrederea şi dezamăgirea provocate de situaţia României din prezent pe toate planurile, inclusiv militar, trebuie să ne amintim măcar că eram într-atît de neclintiţi pe vremuri, încît administram înfrîngeri umilitoare puternicilor lumii. Iar celor care nu sînt convinşi, încă, de forţa şi spiritul războinic al strămoşilor noştri, le prezint o scurtă comparaţie între proporţia de forţe întîlnită între „marile“ bătălii ale Europei Apusene şi confruntările militare ale voievodatelor româneşti. Faimosul Razboi de o Suta de Ani, bătăliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sînt confruntări între oşti care numărau maximum 10.000-20.000 de soldaţi, ultimele chiar mai puţin de 5.000…
În renumita bătălie de la Tannenberg, cînd este oprită înaintarea Cavalerilor Teutoni spre Răsărit, s-au confruntat corpuri de armată de 10.000, respectiv 16.000 soldaţi. Vreţi mai mult? Ei bine, în perioada Războiului celor Două Roze, efectivele sînt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de actori angrenaţi în spectacolul sîngeros al Zeului Marte. În celebra bătălie de la Rimini, din 1469, cînd Federico da Urbino înfrînge armata papală, au murit…100 de oameni şi au fost răniţi circa 3.000. Şi, nu uitaţi, cronicile contemporane o numesc „bătălie cumplită“ (Atrox Dimicato)!
Cele mai mari încleştări din aceste secole par a fi luptele între principii elveţieni şi regele Carol cel Curajos. Trupele de soldaţi implicate în luptele de la Granson şi Morat se ridicau la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta şi gîndirea militară în Europa apuseană de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decădere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei, care au precedat regatele din regiune. Progresele în domeniu ale Europei de Vest se înregistrează mult mai tîrziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventă a armelor de foc şi a prafului de puşcă în războaie. În Răsăritul Europei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ţaratele şi cnezatele ruseşti nu reprezentau (încă) o forţă militară, regatul polon era tributar manevrelor şi conceptelor militare de-a dreptul falimentare de import apusean (merită dat de exemplu, impasul polon de la Marienburg şi apariţia providenţială a trupelor moldoveneşti care au întors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au strălucit prea mult pe cîmpul de luptă. Bulgarii, sîrbii şi byzantinii au căzut, după o dîrză, dar tristă rezistenţă, în faţa forţei Semilunei.
Românul Iancu de Hunedoara luptă ca un leu contra turcilor, între anii 1444-1447, dar, spre final, este înfrînt de aceştia. Într-un episod puţin cunoscut al istoriei naţionale, bravul războinic transilvan organizează, în anul 1448, o ultimă mare campanie care viza cucerirea Salonicului. În acest proiect ambiţios, îl avea partener pe însuşi leul albanezilor, prinţul Skanderbeg. Din motive încă neştiute, acţiunile celor doi conducători creştini nu sînt bine sincronizate. Rezultatul este dureros. În lupta de la acelaşi trist Kossovopolje, Iancu de Hunedoara este înfrînt după o încleştare catastrofală care durase trei zile şi trei nopti… Singurii care s-au pliat şi au pus la punct tactici revoluţionare alături de manevre eficiente au fost voievodatele româneşti ale Moldovei şi Ţării Româneşti.

(va urma)
NICU Pârlog

COMENTARII DE LA CITITORI