Poeţi uitaţi

in Lecturi la lumina ceaiului

Noiembrie

 

Ascult afară vîntul toamnei,

Acelaşi cînt de despărţire,

Ce-mi tremură în gînd şi-n suflet,

Întunecînd credinţa mea.

Credinţa… Pisc măreţ de munte,

Se clatină aşa-n neştire,

Prăpastia-i deschisă-n faţă-i

Şi piscul, piscul va cădea.

 

Ascult afară vîntul toamnei,

Regrete-ascunde el şi dor

Şi strigătul de răzvrătire,

Că piere tot ce ne-a fost drag;

Acelaşi strigăt, ce pătrunse

În zări cu recele-i fior,

Cînd, ca să nu mai vii, străino,

Tu ai trecut al casei prag.

 

Ascult afară vîntul toamnei

Rupînd a crengilor podoabe

Cu mîna de amant sălbatic,

Care se vede înşelat,

Şi dureros răsună glasul

Celei mai triste dintre roabe,

Pe care-odat’ a sărutat-o

Măreţul zilei împărat.

 

L-ascult. Şi una cîte una

Din pomul visurilor mele,

Cu mîna de amant sălbatic,

Care se vede înşelat,

Rup florile îmbobocite,

Şi inima mi-o rup cu ele,

Că-n fiecare e o rază

Din sufletul înfiorat.

 

Şi e o rază de nădejde;

În orice gingaşă petală

O lume este tăinuită,

În orişice boboc de floare,

O lume de visări, de doruri

Şi de avînt şi de-ndoială, –

O lume ce-o zdrobesc eu singur

Cu mîna mea răzbunătoare.

 

O, vîntul toamnei, vîntul toamnei!

Parcă mă cheamă undeva.

M-aş duce, Doamne, cum m-aş duce,

Urmînd al păsărilor zbor,

De-aş şti că mă aşteaptă-n cale

Pierduta tinereţe-a mea,

Cu mine cel de altădată,

Cu mine, de care mi-e dor.

 

Ascult afară vîntul toamnei.

Năvălitori, sălbatici, cruzi,

Îşi cîntă marşul, care pare

Al mării răzvrătit talaz.

Din viersul lor am prins o notă,

Şi ochii mei de lacrimi uzi

Se-ntorc mîngîietori spre chipul

Mironosiţei din pervaz.

  1. U. SORICU

 

Mai contează cine va fi preşedinte într-o ţară care nu mai există?

PATRIA HOŢILOR

 

Dacă cineva mi-ar fi spus, în tinereţe, că România e Patria Hoţilor l-aş fi luat la palme. Aşa îmi spunea, în 1976, la o bere, la Restaurantul Berlin, din Bucureşti, amicul meu Nichita Stănescu: „Vadime, eram în Iugoslavia, la un festival de poezie, şi Evtuşenko a îndrăznit să-mi spună că Bacovia e un poet fără valoare. Ştii ce-am făcut? L-am pleznit de nu s-a văzut. A ripostat. Cu mare greutate am fost despărţiţi. Pe urmă, Ceauşescu şi Brejnev ne-au împăcat: au dat ordin să ne traducem, unul altuia, cîte o carte de poezii, ele apărînd la Bucureşti şi la Moscova”. Probabil că cei doi mari poeţi erau şi puţin beţi – dar la acest nivel totul e permis. Păstrînd proporţiile, de asemenea gesturi eram capabil şi eu, dacă cineva îmi jignea ţara, sau limba. Nu uitaţi ce scandal mondial am provocat, în decembrie 1983, o dată cu tipărirea volumului „Saturnalii”, unde am publicat un sonet în apărarea lui Mihai Eminescu, insultat de rabinul Moses Rozen.

„Mii de trăznete şi fulgere!” – vorba Căpitanului Val Vîrtej. Am mai făcut şi alte acte de bravură pentru amărîta noastră ţară. Astăzi, cînd mă apropii de 65 de ani, îi dau tot mai mult dreptate Poetului Naţional, care, în „Glossă”, scria: „Te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte”. M-au întrecut, şi pe mine, nătărăii. Adică m-au furat ca-n codru. Unul dintre nătărăi – aleg la întîmplare – este Mutu. Nu Adrian Mutu, ci Gabriel Mutu. N-aţi auzit de el, desigur. Pentru simplul motiv că el nu există. Nu s-a născut. Dar l-a făcut Cristian Poteraş, pe cînd era primarul Sectorului 6, senator în locul meu, în 2008? L-a făcut. A tăiat frunză la cîini 4 ani în Senat, după care, dezertor la alt partid, a mai intrat o dată în camera superioară, unde doarme-n cizme. Este el mai bun ca mine? Mai deştept? Mai frumos? Mai util? Mai patriot? Este! Sau, cum cîntă popii, pe la diverse praznice: „Vrednic este!”. La fel şi cu alegerile prezidenţiale, din 2000 – a fost Ion Iliescu mai valoros, mai chipeş, mai cinstit, mai iubitor de ţară, mai destoinic şi mai tînăr ca mine? A fost, asta nici nu se discută.

Despre alegerile recent încheiate, într-o primă fază, duminica asta, ce să mai spun? Toţi au fost mai buni şi mai merituoşi ca mine, a înţeles pînă şi un copil. Dacă aş apărea în aceeaşi oglindă, alături de Victor Ponta, de Klaus Iohannis şi de Monica Macovei – aş intra în pămînt de ruşine: ei dau pe-afară de atîta charismă, pe cînd eu sînt nesărat şi urît ca ucigă-l toaca.

Acum, că am ajuns la înţelepciunea de a-mi recunoaşte atît limitele, cît şi păcatele, totul va merge mai uşor în viaţa mea. Am să mă consacru păcănelelor, gelos fiind pe gloria lui Viorel Lis. Eu sînt vinovat, fiindcă m-am încăpăţînat să candidez la funcţia de preşedinte al unei ţări care nu mai există. Nu credeţi? Uitaţi-vă în jur: nu e ţară acel loc unde îşi fac de cap toţi nenorociţii. E maidan. E loc viran. E pîrloagă. Nu e ţară acel iarmaroc unde hoţii de buzunare îşi pasează, de la unul la altul, portofelele şi ceasurile, după care tîrgoveţii îi aclamă şi îi pun în fruntea lor. E o gură de iad. Nu e ţară această pată de cerneală pe harta Europei civilizate, unde vin şi îşi fac de cap toate liftele spurcate, care nu îndrăznesc să fure şi să se obrăznicească la ele acasă, dar zburdă la noi, fiindcă li se permite. E „oaia neagră” a Europei.

În concluzie, eu voi continua să iubesc, pînă la moarte, o ţară care nu mai există. Nu e România ţara suprarealismului şi a teatrului absurd? Cine ştie, poate că iubesc amintirea acestei ţări care, vorba aceluiaşi Eminescu, era pe cînd nu s-a zărit, azi o vedem şi nu e.

CORNELIU VADIM TUDOR

3 noiembrie 2014

COMENTARII DE LA CITITORI