Poetul care-şi vopsea părul în toate culorile curcubeului: Virgil Gheorghiu

in Tabletă de scriitor

În numărul 1336, din 1 aprilie 2016, al revistei de atitudine patriotică „România Mare”, am citit într-o notă cu titlul „Ciudăţeniile lui Baudelaire” că poetul francez a fost ,,cel mai ciudat om de litere”. O fi aşa, nu zic ba, eu spun că nu doar acest scriitor de talie universală a fost un autor ciudat. Şi noi, românii, avem scriitorii noştri ciudaţi, bineînţeles, la alt nivel de comportament… Şi-l avem ca exemplu pe Virgil Gheorghiu, poet din perioada interbelică. „Născut la Roman, a urmat clasele primare şi primele clase de liceu în oraşul natal, iar celelalte, la Liceul Lazăr din Bucureşti. A făcut studii muzicale la Viena şi Paris. Pianist, îşi petrecea cîte zece ore închis în casă, studiind (oare nu-i ciudăţenie? – n.n.). Versuri a-nceput a compune de la 14 ani. A debutat la Gîndul nostru, revistă ieşeană, în 1927. În 1928 a apărut primul său volum, la Editura Viaţa Românească din Iaşi, intitulat Cîntările răsăritului, cu o prefaţă de Demostene Botez”. Mai menţionăm, din Prefaţa volumului său „Poezii”, apărut în 1968, cu aproape o jumătate de veac în urmă, semnată de Camil Baltazar: „Tînărul, cu obrazul smead şi prelung, oareşicum extravagant, datorită nu atît ochilor săi, arzînd asemeni unor tăciuni, cît faptului că-şi vopsea părul (la obîrşie negru), ba în roşu aprins, ba în verde – era, de fapt, de o nemaipomenită sfiiciune. La cel mai uşor tumult lăuntric, sau ciocnire mai aspră cu realităţile vieţii, el izbucnea în plîns: nu din tristeţe sau la aflarea vreunei veşti rele, ci dintr-un prea plin emoţional; căci şi la bucurie, adolescentul de atunci, ca şi omul de azi, tot cu lacrimi răspundea”. Şi Camil Baltazar mai consemnează în Prefaţa sa: „La una din şedinţele cenaclului Sburătorul, Virgil Gheorghiu citea un ciclu de sonete. În aceeaşi după-amiază, amfitrionul, într-o şedinţă de comitet la Societatea Scriitorilor, propuse spre premiere unul din sonetele citite. Iată cum descrie Eugen Lovinescu reacţia poetului la aflarea veştii că o recompensă de o mie de lei i-a încununat meritele: «Muşchii feţei i se contractară brusc într-o rigiditate de stricnină, gîtlejul i se sugrumă. Rămase astfel cîteva clipe lemnos, cu ochii halucinaţi de flăcări în vîlvătaie, pînă ce muşchii i se destinseră, i se muiară, şi lacrimi abundente începură a-i stinge flăcările. Un ceas se trudiră doamnele să-l îmbărbăteze, să-l readucă la realitate. Zadarnic. Poetul continuă să plîngă, fără-ntrerupere, uşurat, molcom, satisfăcut». Şi tot de la Lovinescu aflăm că «a plîns pentru că i se-ntîmpla întîia oară-n viaţă ca cineva să-i facă un bine fără să-l fi cerut»: acelaşi fond emoţional excesiv”. Autorul amintitei Prefeţe evocă încă un moment interesant: „Întrebîndu-l odată, pe cînd amîndoi frecventam cercul Sburătorul, de ce vine la şedinţe în rubaşcă albastră şi cu podoaba capilară mereu de altă culoare, Virgil Gheorghiu mi-a replicat, cu-ndrăzneala sfiosului: «Vreau să-l vopsesc în toate culorile curcubeului, şi în alte nuanţe, pînă o să recompun culoarea albă»”.
Iată că şi scriitorii români din toate timpurile au avut ciudăţeniile lor, iar cazul poetului prezentat probabil că nu e singurar în literatura română. Despre Virgil Gheorghiu, se cuvine, însă, să amintim şi alte elemente care îi întregesc portretul literar: „Poetul cu accente maladive de la începuturile sale din 1929-1930 devine stigmatizatorul genocizilor, demascatorul celor ce au încercat nu numai să dezumanizeze făptura omenească, dar s-o şi îngenuncheze, aducînd-o pînă la stadiul de brută. Virgil Gheorghiu îi înfierează cu o extremă vehemenţă; îi blestemă: «Printre zăbranice şi front de cranii/ Vă putrezească numele pe veci!»; de pe poziţia combatantului, îi avertizează că asemenea acte de genocid nu se vor mai întîmpla: «Sub scînteieri la poarta orbitoare/ De nouă şi-nfrăţită eră/ Popoarele rămîn de gardă/ Şi-nalţă neînfrîntă barieră»; pune strajă de neclintit între ei şi lumina viitorului: «Mînia lumii astăzi vă prăvale,/ Cu evurile voastre de măceluri,/ în beznă luciferică de hăuri»”.
Iată o stare poetică de-acum un veac, care confirmă greutăţile cu care s-a confruntat Poporul Român de cînd se ştie, iar atmosfera descrisă pare trasă la indigo cu ceea ce se petrece acum. Poeţii noştri din zilele de azi nu mai sînt angajaţi, ca odinoară, refuză să cultive patriotismul în creaţia lor; această temă chiar îi deranjează, îi supără pînă la apoplexie, în schimb, tone de maculatură, cu versuri pornografice şi cu alte stări schizoidale, se tipăresc zi de zi şi-s lăudate peste măsură de criticii literari. Citim din volumul lui Virgil Gheorghiu poezia „ Toamnă în cîntec” (pag. 58), ce reflectă revolta poetului care suferea pentru ţara sa, iar descrierile, chiar dacă au fost făcute într-o altă epocă, vin să confirme parcă viaţa românului de azi, care bîntuie prin toată Europa după o biată bucată de pîine: „Mă dor copiii oraşului săraci,/ Cerşind ca statui de zdrenţe,/ Fetele nopţii sub ploi în cadenţe,/ Şi luna-n grimasă de vîrcolaci./ E un ceas prielnic, cînd geniul solitar/ Pe uliţa-n vînt de caverne, / Putred de tristeţile eterne,/ Va oscila sub felinar.// Dar vieţile amanţilor cîntă rumene de sînge,/ Sau rîd înăbuşite sub climatul zgurilor;/ În paturi de gheaţă, strivirea gurilor/ Prinde moartea-n mijloc şi-o înfrînge.// Tu adu-mi tăcută, atît cît ştii să porţi/ În răsăritul de oftică şi abecedare,/ Petale în îngîndurare,/ Pentru anii fără tine morţi”.
Virgil Gheorghiu, chiar dacă a fost catalogat de critica de la vremea sa drept poet al buldozerelor, şi-a scris poezia cu onestitate, în comportamentul său ciudat, la altă scară şi la alt nivel faţă de Baudelaire, trăind, prin poezie, sentimentul revoltei naţionale.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI