Poetul Mihu Dragomir – între oglinzi paralele (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Am parcurs, cu interes, articolul „Pioase aduceri aminte despre Mihu Dragomir“, semnat de criticul literar Ion Dodu Bălan, în „Flacăra lui Adrian Păunescu“ nr. 15 (641), din 18-24 aprilie 2014, din două motive: în primul rînd, pentru că acest poet a fost prieten şi cu amicul meu, poetul Andrei Ciurunga, în al doilea rînd, pentru că toţi 3 am avut aceeaşi pasiune: rebusul.

Se pare că Ion Dodu Bălan nu cunoaşte tot ce a făcut Mihu Dragomir, fiindcă nu a evocat şi momentele delicate care umbresc activitatea acestuia. Poetul îi face personalităţii din lumea literelor o descriere frumoasă, din care reiese că era „un om bun, inteligent, cult şi generos, cu suflet curat, cum sînt, uneori, eroii din basme şi legende“. În continuare, criticul literar ne divulgă şi alte amănunte despre prietenul său: „Era un descoperitor şi un promotor de tinere talente, un om de omenie şi un poet înnăscut…“.

Iar laudele la adresa lui Mihu Dragomir nu se opresc aici. „Era un bărbat cu un suflet bun, darnic, cum puţini oameni ştiu să fie. Dăruia, din marea lui zestre sufletească, fără să umilească, să jignească, sau să oblige la vreo camătă, cum făceau alţi conducători de reviste din epocă. Exemplul vieţii lui ar fi bine să fie o lecţie şi pentru unele găşti de astăzi, deoarece o viaţă bine trăită e la fel de rară ca una bine scrisă… A respectat personalitatea şi specificul fiecărui tînăr talentat…“. În încheiere, Ion Dodu Bălan arată că astăzi, din păcate, unii vor ca Mihu Dragomir, dar şi alţii, să fie, cu orice preţ, uitaţi, în acest sens el subliniind: „Mihu Dragomir a rămas şi continuă să rămînă viu în conştiinţa unui public care l-a perceput ca pe una dintre figurile de frunte ale liricii româneşti, dintr-o vreme de secetă a valorilor“.

Acestea sînt numai cîteva dintre consideraţiile despre Mihu Dragomir, poetul brăilean născut la 24 aprilie 1919 şi plecat dintre noi prea devreme, la numai 45 de ani.

Un alt amic al lui Mihu Dragomir, poetul Andrei Ciurunga, ne împărtăşeşete, şi el, părerea sa despre omul de litere, acesta descoperind că personalitatea marcantă a vremii avea mai multe defecte decît calităţi. În cartea sa, „Memorii optimiste“, apărută în anul 1992, Andrei Ciurunga povesteşte cum l-a cunoscut pe Mihu Dragomir, în 1944, la Brăila, în redacţia ziarului „Expresul“, condus de Sotir Constantinescu, „un bătrînel amărît şi prăpăstios, căruia îi tot ningea şi ploua ori de cîte ori venea, la ziar, înaintea băiatului de serviciu şi găsea obloanele trase la singura cameră – cca. 3 metri pe 3 metri -, care închipuia instituţia redacţională“.

Din cele relatate de Ciurunga reiese că această publicaţie apărea de 5-6 ori pe an, proprietarul căutînd să cîştige de pe urma publicităţii făcute în paginile gazetei, dar mai ales să beneficieze de gratuitatea pe mijloacele de transport în comun, în calitatea sa de ziarist. Andrei Ciurunga s-a angajat să-l ajute pe patron la treburile redacţionale, creînd o pagină literară şi aducînd mai mulţi colaboratori noi din oraş, printre care se numărau Mihail Crama, Mihu Dragomir, Valeriu Gorunescu şi Dan Constantinescu. La un moment dat, această publicaţie s-a transformat în cotidian.

Cu timpul, Ciurunga a ajuns redactor la ziarul „Ancheta“, ce aparţinea de Poliţia din Brăila. Deşi patronul era mulţumit de activitatea desfăşurată de Andrei Ciurunga, totuşi, îl suspecta pe acesta că ar avea o altă orientare politică. Din această cauză, l-a rugat pe Mihu Dragomir să-l urmărească, în permanenţă, pentru ca nu cumva să facă vreo gafă politică. În tipografia acestei publicaţii se tipărea şi „Facla“, în a cărei redacţie Ciurunga a editat un volum clandestin, intitulat „Poeme de dincoace“, care conţinea mai multe poezii critice la adresa regimului comunist. Un exemplar – din cele vreo 50 care au văzut lumina tiparului – i l-a arătat prietenului său Mihu Dragomir. Întîmplarea a fost relatată, de Ciurunga, astfel:

„A doua zi, cu nerăbdarea strălucindu-mi în ochi, i-am arătat un exemplar primului confrate pe care l-am întîlnit. S-a nimerit să fie o «celebritate» din lumea literară a Brăilei, care se lepădase, în mod public, imediat după 23 August 1944, de trecutul său dubios, ca de-o cămaşă murdară – cînd scriu «cămaşă», ştiu eu ce zic! – şi a trecut, cu arme şi bagaje – puţine, de altfel -, în tabăra Tineretului progresist, unde era mare nevoie de el. Cu timpul, a reintrat în gazetărie, devenind un fel de «stilou verde din care curge cerneală roşie», cum l-a caracterizat cineva. Pentru a nu-i face publicitate negativă, nu-i voi da numele, dar îi voi păstra iniţialele. Să-i zicem, aşadar, Maestrul Delator, fie-i ţărîna uşoară, ca sufletul său! Colaborator, şi dînsul, la «Facla», M.D. mi-a răsfoit cărticica, ridicîndu-şi, din cînd în cînd, a mirare, sprîncenele groase. A remarcat, prompt, poeziile încă nepublicate în ziar – avea o memorie diabolică! -, dar nu mi-a pus întrebări. Era prea inteligent ca să nu-şi fi putut lămuri singur «problema»“.

(va urma)

Gheorghe Braşoveanu

COMENTARII DE LA CITITORI