Poetul Mihu Dragomir – între oglinzi paralele (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Din cele cca. 50 de exemplare ale volumului ,,Poeme de dincoace”, semnat de Andrei Ciurunga, o parte a fost dăruită, de autor, prietenilor săi, restul fiind dus acasă şi ascuns sub saltea, iar, mai tîrziu, cînd s-a declanşat ancheta, fiind pus pe foc, de către mama lui Ciurunga.

După abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, regimul comunist a interzis toate publicaţiile potrivnice Puterii, printre care şi „Ancheta“, astfel că, prin transfer, Andrei Ciurunga a ajuns să lucreze la ziarul „Înainte“, printre ai cărui conducători intransigenţi se număra şi Mihu Dragomir, poetul cu care Ciurunga avusese, în toamna anului 1945, o scurtă polemică, referitor la valoarea poetică a lui Tudor Arghezi. „În ziarul «Scînteia», în nr. din 13 august 1945 – povesteşte Ciurunga -, se anunţa acordarea premiului naţional de poezie pe anul în curs poetului Tudor Arghezi. (…) Nu mică mi-a fost surprinderea, citind, peste cîteva zile, în numărul 1.426 al foii locale «Expresul», la rubrica «Paradoxuri», un atac furibund al lui Mihu Dragomir împotriva… «încununării lui Tudor Arghezi cu marele premiu», act care, după părerea sa, nu depăşea însemnătatea «unui oarecare rezultat sportiv». Dar opoziţia lui nu s-a oprit aici. Citez, în continuare, din diatriba lui Mihu: «Cu Tudor Arghezi, poezia n-a cîştigat decît în expresie. Mai exact, în deformarea expresiei. Nimic solid, nimic nou, nimic autentic. O răzvrătire de mîluri, în care intenţia de poetizare se pierde…»“.

Contrariat de textul lui Mihu, Ciurunga a luat poziţie în numărul din 30 septembrie 1945 al ziarului ,,Scînteia”, apărîndu-l pe Arghezi şi scoţînd în evidenţă valoarea poeziei sale. Treptat, conflictul s-a stins, pentru că Andrei Ciurunga a aflat, de la vechile lui cunoştinţe, că, în realitate, Mihu îl aprecia pe Arghezi, dar, împins de influenţele politice, a început să muşte deosebit de periculos. În ianuarie 1948, după apariţia unui alt material agresiv la adresa lui Arghezi, semnat de Sorin Toma şi intitulat: „Poezia putrefacţiei, sau putrefacţia poeziei“, Mihu Dragomir i s-a adresat lui Ciurunga astfel: „Vezi că am avut dreptate în cazul Arghezi? Să nu te mai bagi în probleme care te depăşesc!“.

În 1949, Ciurunga s-a întîlnit cu Mihai Beniuc, la Bucureşti, iar acesta i-a propus să lucreze, ca redactor, la revista „Flacăra“, unde a şi început să semneze mai multe rubrici. Dar, după cum spune o vorbă din străbuni: Cînd e să se aleagă praful… Astfel, în ianuarie 1950, Ciurunga este concediat de la „Flacăra“ şi, tot în această perioadă, este arestat, imputîndu-i-se publicarea volumului „Poeme de dincoace“, după ce Mihu Dragomir îl turnase la Securitate. În cartea sa, Ciurunga notează: „După aproape 3 ani de «discreţie», Maestrul Delator şi-a făcut datoria“. Ciurunga a fost anchetat şi condamnat la 4 ani de muncă silnică, la Canal.

În 1992, cînd a apărut volumul „Memorii optimiste“, semnat de Ciurunga, după ce l-am citit, am rămas surprins de dezvăluirile făcute de autor, cu atît mai mult cu cît ştiam că, în 1957, Ion Pătraşcu, Andrei Ciurunga, Mihu Dragomir, Mihai Pătraşcu şi Adrian Mitu au scos, împreună, primele numere ale revistei de divertisment „Rebus“, cunoscută, astăzi, şi sub numele de „Rebus – Flacăra“, pentru a se deosebi de alte publicaţii de profil.

Într-o zi, la un pahar de vorbă, l-am întrebat pe Ciurunga dacă este sigur că Mihu este cel care l-a trădat. Mi-a spus că nu are nici un dubiu în acest sens, întrucît i-a văzut declaraţia ataşată la dosarul de anchetă, dar l-a iertat şi nu doreşte să mai vorbească despre acest subiect.

Am ţinut să relatez această întîmplare din viaţa lui Mihu Dragomir pentru că, după cum preciza Andrei Ciurunga: „Un scriitor, oricît de neînsemnat ar fi, are dreptul să fie restituit în întregime posterităţii, cu toate avatarurile sale, din anumite momente“.

Sfîrşit

Gheorghe BraŞoveanu

COMENTARII DE LA CITITORI