Poetul şi cîinele

in Alte știri

 

 

Aveam un prieten, un cîine mic, care mă înţelegea. Era alb cu pete negre, cu urechi pleoştite şi picioare strîmbe. Un şoricar care, neputînd suferi mirosul de şobolan, scurma cu labele ţărîna, din ce în ce mai nervos şi mai furios, scheunînd şi tremurînd pînă îl găsea. Gazda îl botezase Gri-gri, înadins ca fetiţele sale, chemîndu-l, să înveţe a-l pronunţa pe ,,r”. Avea şi el o pasiune, îi plăceau ouăle crude, pe care şi le procura din coteţul găinilor. Pentru asta mînca bătaie straşnică, dar el nu înţelegea să facă legătura între bătaie şi ouă. A doua zi fura iar, fără să ştie că fură. Şi, bineînţeles, după judecata omenească, mînca, din nou, bătaie. Cum era un şoricar cu simţ telepatic şi care suferea ca un martir, îl mîngîiam după fiecare bătaie. Îndată ce a găsit în casă un protector s-a alipit de mine, şi cu mine avea să pribegească. Atunci cînd mă vedea că am luat toiagul în mînă, ştia că merg la plimbare pe cîmp şi, chiar dacă mînca, lăsa hrana şi pleca împreună cu mine. Tot drumul nu mă scăpa din ochi, aşteptînd să-l bag în seamă şi să vorbesc cu el.

În tovărăşia lui, singuri pe cîmp, printre semănături, visam la omul singuratic în univers, la legenda întîiului om izgonit din Grădina Edenului. Sub pîrjolul secetei, cîmpul arăta ca un Rai devastat, năpădit de mărăcini şi pălămidă. Blestemul biblic parcă îl apăsa cu tristeţe, fără leac. Şi, dacă toate legendele Raiului vorbeau despre o armonie primordială între om şi dobitoace, sau mai bine zis între el şi celelalte vietăţi, păcatul săvîrşit de el a strivit această armonie şi a băgat zîzania cosmică în tot ceea ce este viu. Din stăpînul vietăţilor, la care veneau să le definească, punîndu-le nume, ele au simţit în el un duşman de moarte. Urît şi duşmănit la rîndul lui, pentru că nici o altă vietate nu l-a întovărăşit la izgonirea din Rai, doar cîinele, dintre toate, s-a alipit de el, compătimindu-l şi urmîndu-l, întocmai ca umbra lui. În singurătatea cosmică, omul a plecat din Rai cu prietenul său pe veci, cîinele. E singurul animal de pe Pămînt care se ataşează de el în mod firesc, pe cînd celelalte fug. Îţi trebuie o dresură savantă şi chinuitoare pînă să convingi un alt animal că nu-i vrei răul şi să te urmeze. Gri-gri mă iubea în mod firesc…

Mă aşezam pe cîte o piatră, cu bărbia rezemată în toiag. El se aşeza cu botul pe labe, în faţa mea, ca să mă privească în ochi. Şi, dacă rămîneam ore întregi nemişcat, aşa stătea şi el, şi lăcrima, lăcrima necontenit din ochii negri şi rotunzi. Animalele sînt mai profunde în instinctele lor decît noi. Însă, doar cîinele are afinităţi cu omul. Numai el are intuiţie psihologică pentru consimţire cu noi. Dacă eu aş fi rîs, ştiu că ar fi rîs şi Gri-gri, ochii strălucindu-i şi dînd din coadă. Dar, cum nu puteam să rîd, Gri-gri plîngea. Sînt nenumărate gesturile pe care cîinele le face ca dovadă că ne înţelege feluritele stări sufleteşti. El se ridică la un nivel mai înalt decît oricare altă vietate. Este, ca să zic aşa, mai umanizat. Cînd te iubeşte, presimte nenorocirile, misterios şi telepatic. În ochii lui citeam tristeţea mea. Şi, în dezolarea cîmpului ars, năzăream pe primul om deznădăjduit străbătînd universul în tovărăşia prietenului său, cîinele. S-a ţinut o consfătuire la primărie pentru repartizarea copiilor înfometaţi din Moldova, cărora li se dădeau să mănînce, fierte, şi frunzele arborilor. Vitele, care mai supravieţuiau foametei şi secetei, se trimiteau în Deltă. Copiii – în Transilvania. Gospodarii erau îndemnaţi să primească în casele lor puii de om, care îţi zdrobeau sufletul cu paloarea lor de nemîncaţi, şi să-i întreţină din milă, pînă la stingerea pîrjolului. Am fost poftit, şi eu, ca refugiat bucovinean, la consfătuire, dar n-am luat cuvîntul. Notarul satului, cîntăreţul de pricesne, cu un excepţional simţ muzical, îmi spusese că vocea mea semăna grozav cu a lui Nichifor Crainic, din vremea cînd vorbea la Radio Bucureşti. M-am prefăcut că sînt măgulit, dar, de fapt, m-am îngrijorat. Ce Dumnezeu, şi vocea a ajuns să mă dea de gol?! Dar, de la om la om, i-am îndemnat cît am putut la această faptă creştinească şi românească. Ceea ce m-a mirat e faptul că tocmai badea Ion Popovici nu s-a înscris pentru nici un copil. L-am întrebat, între patru ochi, de ce, iar el mi-a răspuns: „Oamenii se înscriu, mulţi, de ruşine, dar pînă să vină transportul cu copii, unii se vor răzgîndi. Eu îi cunosc. Atunci îi voi lua eu pe toţi cei care vor rămîne nerepartizaţi, spre a salva obrazul satului”. Am trăit acest moment adînc, mişcător. Satele transilvănene, cu un impuls sufletesc pe care numai omenia îl putea da, s-au grăbit să primească miile de copii flămînzi din Moldova, salvîndu-i de la moarte. Dar, la consfătuire, am observat o figură nouă, cu o spuză de barbă blondă şi cu ochi albaştri, o faţă de o blîndeţe serafică, răspunzînd perfect acestei atmosfere de sfat al milei. Chipul îmi era familiar şi nu ştiam de unde să-l iau. După ce totul s-a terminat, persoana respectivă a venit direct la mine. Îmi fusese student la Bucureşti şi era preot în satul vecin. ,,Nu vă mai las aici”, a şoptit el, în timp ce ne deplasam. ,,Mergeţi la socrul meu, care vă cunoaşte, după aceea voi pregăti terenul şi vin să vă iau”. Faptul că notarul îmi identificase vocea mă îngrijora, aşa că am acceptat invitaţia. Am plecat într-o zi de toamnă tîrzie şi umedă. Pentru căruţă, distanţa era lungă şi trebuia să facem un popas de noapte la preot acasă. S-a ivit o dificultate. Îndată ce-a pornit căruţa din curte, Gri-gri s-a luat după noi. Cum gazda ne petrecea, am crezut că duiosul cîine face acelaşi lucru, întovărăşindu-l. Gri-gri, însă, pleca definitiv cu mine. Cînd gazda şi-a luat rămas bun de la noi, l-a chemat să facă drumul înapoi. Gri-gri s-a făcut că n-aude. El mergea pe lîngă cai. L-am chemat la mine şi mi-a sărit în braţe. I l-am dat stăpînului şi-a plecat cu el. Dar i-a ţîşnit de la piept ca o pasăre-n zbor şi ne-a prins din urmă. Cu oricîte vorbe dulci l-a strigat, s-a făcut că n-aude. Nu-l mai recunoştea de stăpîn. Atunci, gazda mi-a spus, de departe:

– Ţi-l las dumitale!

Gri-gri se declarase prietenul meu şi mă urma. Cînd am ajuns la popasul de noapte, înfriguraţi, ne-am culcat devreme. Trebuia să plecăm la 4 dimineaţa, ca să putem ajunge pînă seara. I-am făcut atenţi pe-ai casei că noul meu prieten, cîinele, are un talent nemaipomenit de a se strecura seara, înainte să se dea stingerea, ca să doarmă în odaie, fiindu-mi teamă să nu mă facă de ruşine, el necunoscînd toate regulile bunei cuviinţe. I-am întrebat, din nou, dacă şi-au luat toate măsurile de precauţie. M-au încredinţat că Gri-gri a rămas afară. Şi nu cunoşteau toată viclenia lui rafinată, de a-l înşela pe om, ca să se simtă şi el bine.

M-am întins pe o canapea joasă, din camera de musafiri. Dormisem în atîtea aşternuturi străine, pe paturi moi, pe scînduri, în căruţă, pe cîmp, în pod, în fînul din şură şi, oricît eram de obosit, nu mă obişnuisem să închid ochii dintr-o dată, ca în viaţa normală, cînd adormeam imediat ce puneam capul pe pernă. Am dormit adînc 5 ore, nici un minut mai mult. Eu n-am ştiut ce e trîndăvirea în pat decît în cazuri de boală. Iar somnul pe lumină mi s-a părut un furt din dumnezeiasca frumuseţe a vieţii vegheate. Acum, de cînd pribegesc, adorm abia către ziuă. Iar cînd noaptea cîinii latră, mi se pare că o năpastă se apropie. E întîia dată cînd am fost găzduit cu dragoste respectuoasă pentru profesorul care am fost, ascultat atent şi iubit de studenţii mei, afară de hoarda legionară, pentru că nu le-am admis crima. Deodată, m-am trezit din somn. Simţeam o umezeală caldă, care îmi aluneca pe obraz, şi lunecarea se repeta continuu. Era plăcută, dar ciudată. Am deschis ochii. Prin semiîntunericul din odaie, Gri-gri, cu labele pe sofa, îmi săruta obrazul. Ceasul din perete a bătut exact de 4 ori. Era ora cînd trebuia să pornim la drum. O simplă coincidenţă, sau el ştia ora cînd trebuia să plecăm şi-mi lingea obrazul să mă trezească? Misterul animalelor e un abis, pe care nimeni nu l-a aprofundat. De altfel, ca şi misterul omenesc. Am pornit la un drum lung, pătrunşi de umezeala iute a toamnei tîrzii. Deasupra noastră, cerul era înnorat, iar frigul ascuţit de la sfîrşitul nopţii, care vesteşte revărsatul zorilor, te scutură de lene, ca să fii cu simţurile vii la spectacolul soarelui, cînd te trezeşte la viaţă. Numai că, astăzi, soarele nu e lăsat să iasă. Pămîntul s-a învăluit într-o şubă vînătă şi groasă, gelos să păstreze umezeala din văzduh şi s-o apese pe cîmpurile fecundate de pluguri, de grape şi semănători. Toamna e plină de feminitate, ca o femeie lunecoasă, după ce a primit sămînţa binecuvîntată a vieţii. De aceea, văzduhul şi-a lăsat perdelele peste această cămară nupţială a naturii, pentru a ocroti procesul rodniciei universale, trecerea prin atmosfera virgiliană a ,,Giorgicelor” fără moarte. Maestrul latin a cîntat, ca nimeni altul, truda, care ajută ţăranii să prindă şi să nască. Ogoarele desăvîrşite, care, la dreapta şi la stînga, se învîrtesc cu capetele depărtate întoarse în urma noastră, îmi amintesc versul lui de la sfîrşitul zilei de muncă şi al cîntecului din poem: ,,Et nunc est tempus solvere fumantia corpora” (,,Şi acum este vremea să dezlegăm trupurile aburinde”). Din spinările înhămate ale telegarilor noştri, aburul fumegă alb în aerul rece. Din cînd în cînd, se opresc din trap, fără să ceară voie, pentru a pune cîte o pecete lichidă şi spumoasă în mijlocul drumului. Ei nu cunosc pudoarea, care e dată numai omului şi care e temelia civilizaţiei sociale. Ba, dacă nu mă înşel, e dată şi unora dintre animale, cum sînt cîinele şi pisica. Ele n-ar muri niciodată în faţa noastră. Pentru sfîrşit îşi caută locuri ascunse, să nu le vadă nimeni. Ai spune că le este ruşine să moară, dacă, într-adevăr, moartea a fost adusă în lume prin păcatul primului om. Dostoievski are o frază prăpăstios de adîncă în ,,Fraţii Karamazov”. „Toţi sîntem vinovaţi faţă de toţi. În cazul acesta, e vina noastră, a oamenilor, moartea e tot ce e viu şi-a fost destinat să trăiască veşnic”. Gri-gri, cît timp a fost întuneric, a mers cuminte pe lîngă cal. Cînd treceam, însă, prin sat, deşi, după o noapte de veghe, cîinii curţilor picau de somn, tot îl simţeau şi se repezeau la drum să-l sfîşie. Dar nu ştiau cu cine au de-a face. Gri-gri se băga între picioarele cailor şi, cu o îndemînare uimitoare, mergea în acest spaţiu mişcător şi primejdios, făcîndu-se că nu-i bagă în seamă. El cunoştea frica lor grozavă de a se apropia de potcoavele zdrobitoare, oricît de răi ar fi. Haita, caraghioasă, îl lătra zadarnic de pe margine, iar el păşea, ţanţoş şi sigur, între potcoave, pînă ieşea din sat. Era prudent, dar nu fricos. La gazda de unde am plecat, adică la fostul lui domiciliu, sărea, adesea, gardul un dulău din vecini, după ceva de mîncare. Era mare cît un viţel. Gri-gri ştia că săvîrşeşte infracţiuni şi-l lătra de mama focului. Cînd era agresiv şi-l muşca, dulăul se înfuria şi-l făcea mototol, lăsîndu-l pe teren schelălăind. Însă, în clipa cînd namila sărea gardul înapoi, Gri-gri făcea un salt fulgerător, îi înfigea colţii în dos şi-l făcea grămadă la pămînt, cît era el de uriaş. Astfel, prichindelul ştia să-şi ia revanşa. Cînd s-a făcut ziuă şi a văzut că nu mai sîntem în orizontul pe care-l ştia el, că peisajul şi valea se schimbă mereu, a înţeles că mergem în aventură, din necunoscut în necunoscut, şi l-a apucat o veselie nebună, convins că a plecat de-acasă definitiv. Dar eu mă exprim mereu omeneşte cînd vorbesc despre el, în loc să mă exprim cîineşte. El n-a văzut toate acestea, ci le-a mirosit. Inteligenţa cîinelui îşi are sediul mai ales în nas. Gri-gri identifica terenul nou, alergînd nebuneşte, cu botul în pămînt, mirosind miriştile, bolovanii, mărăcinii, arătura, toate acestea spunîndu-i că sîntem pe alte meleaguri decît vatra lui natală. Asta îl umplea de bucurie, negăsindu-şi astîmpărul. Tot drumul l-a străbătut în zig-zag, fugind de la căruţă pînă undeva departe, apoi întorcîndu-se şi alergînd după păsările care zburau speriate şi după iepurii care o tuleau din ierburile uscate. Îl chemam la mine, că prea se istovea alergînd. Sărea de jos drept în poală, tremura ca un dîrdîiac în braţele mele, dar nu puteam să-i înfrînez nerăbdarea şi bucuria, îmi scăpa din braţe ca argintul viu şi iar începea zig-zag-ul pe cîmp. Cîteodată, profitînd de faptul că a găsit un copac măreţ, se oprea, ridica piciorul şi îi încălzea trunchiul îngheţat de brumă. Eu nu-mi pot explica obîrşia imemorială a acestei datini specifice, care pare inutilă şi fără sens, ca tot ce este caricatural. Poate vreun emerit biolog o va aprofunda într-o teză doctorală. Eu nu pot să sufăr caricaturiştii, pentru spiritul lor pervers, de a desfigura formele vieţii şi ale naturii, fiindcă nu ating un nivel mai înalt decît Gri-gri. Dar Gri-gri, ca un caricaturist animal, cum îmi părea în asemenea momente, mă amuza din cauza naivităţii lui de a crede că, prin gestul lui, necuviincios, după părerea mea, desfigurează măreţia unui monument al naturii, cum e un copac. Însă bucuria lui frenetică din această călătorie aventuroasă e destul de explicabilă. Gri-gri fusese un cîine credincios la casa stăpînului său. Un şoricar pasionat, care nu suferea şobolanii. Un viteaz care se lupta cu banditul de dulău, ba încă mîncînd, regulat, chelfăneală. Apoi, pe lîngă atîtea merite, fleacul cu ouăle. După nasul şi după limba lui, ouăle pentru mîncare sînt făcute. Şi, pentru atîta lucru, suferinţa zilnică a bătăilor! Era prea de tot. Cum a găsit în mine un ocrotitor, a simţit uşa de evadare din infern. Şi a plecat cu mine. Îmi pare rău pentru gazdă, care mi-a fost providenţială. Dar, între mine şi Gri-gri erau afinităţi adînci. La urma urmei, eu nu eram tot un cîine bătut de soartă?

Am avut o mare mîhnire. În satul acesta, în iarnă, l-am pierdut pe Gri-gri. Insinuant cum era, din primele zile a cîştigat simpatia celor două persoane din casă şi prietenia singurului căţel găsit în curte. Am descoperit, însă, cu mirare, că Gri-gri era gelos, lucru pe care, pînă atunci, nu l-am cunoscut. Luînd pe genunchi căţelul casei – gălbui la păr, fiind o rasă greu de identificat – şi mîngîindu-l, cîinele meu a început să mă latre, ceea ce nu se întîmplase niciodată pînă atunci. Mi-am dat seama despre ce poate fi vorba şi l-am pus la încercare. I-am dat drumul căţelului şi, chemîndu-l iar la mine, l-am luat din nou pe genunchi, mîngîindu-l, cu dinadinsul, şi spunîndu-i vorbe dulci. Gri-gri mă lătra mai furios şi tremura din tot trupul. Am lăsat căţelul şi l-am chemat pe el. Mi-a sărit în braţe ca un acrobat, se gudura şi se zvîrcolea de bucurie, de de-abia puteam să mă apăr, să nu-mi lingă faţa toată. Gri-gri era gelos, voia să ţin la el cum ţinea el la mine. Această nouă dovadă de prietenie m-a măgulit, deşi felul lui de a-şi arăta gelozia îmi displăcea. Cum se lăsase un frig pătrunzător, l-am luat cu mine la şură, i-am făcut un călduros culcuş de paie, l-am aşezat în el, cum credeam eu că are să se simtă bine, şi i-am spus: ,,Uite, Gri-gri, aici ai să dormi tu peste iarnă”. Eram sigur că el m-a înţeles, inteligent cum era, mai ales că îl culcasem de mai multe ori, ca să-l deprind cu acest obicei. A venit prima zăpadă, un viscol s-a dezlănţuit într-o singură noapte, stratul de omăt îngroşîndu-se pînă mai sus de genunchi. Am ieşit de dimineaţă să tai lemne pentru foc şi să simt marea bucurie a neprihanei căzute din cer, fiindcă prima zăpadă ne face iar copii, în dorul după puritatea pierdută. Dar abia am deschis uşa, şi stratul gros de puf îngheţat, limpede, încît nu puteai bănui nimic sub el, a început să se mişte şi să se crape în bucăţi. Cine putea să fie, decît Gri-gri, năzdrăvanul meu prieten, care a început să se scuture de zăpadă, gudurîndu-se pe lîngă mine? Şi-a lăsat adăpostul călduros numai ca să doarmă lîngă pragul meu, preferînd să-l îngroape zăpada ca pe un fir de grîu, dar să stea lîngă mine în noaptea de urgie. Poate să mă păzească de primejdii? Cine poate sonda abisul sufletesc al unui animal, cu trupul numai cît un dovleac? L-am luat în casă. ,,Vino, mă, prostule, că ai îngheţat!”. Şi i-am dat să mănînce. Devotamentul lui m-a mişcat pînă în adîncul sufletului. Părintele Matei îl iubea ca şi mine. De cum am ajuns la noua casă, pribegi cum eram, cîinele a simţit că părintele era ocrotitorul nostru şi s-a dat pe lîngă el, linguşindu-l. Părintele nu iubea cîinii, dar nici nu-i ura. Spusele mele despre Gri-gri şi felul lui insinuant de a se purta au făcut ca să-i intre în voie şi să-l cîştige. Cine umbla pe noroaie, sau pe viscole cu dînsul la vizitele pastorale? Gri-gri, care se lipise de dînsul cum se lipise şi de mine. Ocrotitorul nostru nu era comunicativ şi afectuos ca mine, dar cîinele simţea fondul de bunătate din sufletul închis al acestui om necăjit.

Şi, iată, a venit şi ora fatală. Din cauza unei aventuri amoroase, l-am pierdut pe Gri-gri. O căţea ciobănească din sat a lansat vestea, pe care numai cîinii o înţeleg, că vrea să facă pui. Dacă ai fi întrebat-o cum de i-a venit această idee, şi-ar fi ştiut să vorbească, n-ar fi putut răspunde decît atît: poruncă de Sus! Poruncă absolută, venită din misterul nepătruns, unde veghează, veşnic trează, voinţa irevocabilă de-a fi. Din mulţimea de pretendenţi, Gri-gri n-ar fi putut lipsi. Nu putea înfrînge el, un prichindel, legile eterne ale Universului. Greşeala lui, dacă l-am judeca omeneşte, este că, în acel moment, de vîrtej unanim, l-a părăsit simţul proporţiilor de care a dat de atîtea ori dovadă, cînd se vîra printre picioarele cailor, ca să se apere de atacuri. Ceilalţi aspiranţi erau nişte gogeamite dulăi, iar el, orbit, nu mai putea să vadă cît e de ridicol şi miniatural printre ei, cu toată mîndria îndreptăţită de mascul. Lupta e pe viaţă şi pe moarte. La pisici e un adevărat duel, cu toate regulile de onoare, de unde le-au învăţat, fără îndoială, cavalerii medievali, în luptă cu spada pentru cucerirea unei frumoase. Mulţi dintre aceşti nobili cavaleri nu mai ştiau că sînt ucenicii motanilor. Gri-gri, care fusese în stare să crape de ger pentru a sta la picioarele mele, a uitat de mine, de părintele Matei, de casă şi de tot, dispărînd în marele alai nupţial. Trei zile i-am pierdut cu desăvîrşire urma şi ne întrebam dacă mai trăieşte. Ne lipsea un prieten drag. A patra zi, în zori, părintele a adus vestea că a apărut la şură. Îndată mi-am închipuit că un rău s-a întîmplat. Obiceiul lui, cînd se întorcea din colindări de recunoaştere, era să apară direct în pragul casei, unde ştia că e primit cu bucurie. Cîinele zăcea ghemuit în paie. L-am strigat şi nu s-a putut ridica. Cu capul sprijinit pe labe, mă privea cu ochii agonizant de trişti, mai trişti decît atunci cînd răsfrîngeau în lacrimile lor tristeţea mea, în singurătatea cîmpului. Zadarnic i-am vorbit, zadarnic l-am mîngîiat, că nici din coadă nu mai putea mişca. Nu dădea nici un semn vizibil. A fost muşcat de dulăi? I-a fost ruptă şira spinării cu parul? Cum s-o fi tîrît el, în această stare, pînă acasă, ca să ne dea ultimul semn de devotament înainte de moarte? Şi mai ales de ce s-a retras la şură şi n-a apărut în prag? I-a fost ruşine de aventura lui? I-a fost ruşine de halul în care se găsea? I-am dus mîncare caldă. Cu toate îndemnurile mele, n-a pus nici gura pe ea. Părintele Matei a pregătit friptură de porc, ştiind că îi place foarte mult. Căţelul nici n-a atins-o. Gri-gri a murit, lăsînd în urma lui mîhnire.

Părintele Matei mi-a dat lămuriri despre retragerea lui în şură, fără să mai apară în pragul casei. Cîinele simţea că moare, de aceea n-a venit. Cînd au presentimentul morţii, animalele se retrag din ochii omului, să moară discret. Moartea e o taină nepricepută, şi ele, în această taină, vor să moară. E sigur că Gri-gri a avut acest presentiment tragic, cum a dat dovadă şi de alte presentimente şi consonanţe sufleteşti cu omul. În agonie, el a făcut un ultim efort să fie lîngă prietenii săi, dar jena morţii l-a împiedicat să moară sub ochii lor. Doamne, cîte taine insondabile deschide existenţa în faţa nedumeririi noastre!

 

NICHIFOR CRAINIC

COMENTARII DE LA CITITORI