Polemica Ion Barbu – Tudor Arghezi

in Polemici, controverse

Apariţia, în 1927, a ,,Cuvintelor potrivite”, de Tudor Arghezi, a provocat nu numai exaltări admirative, ci şi vehemente atitudini de contestare. Una dintre cele mai violente reacţii îi aparţine lui Ion Barbu, care, în celebra ,,Poetică a Domnului Arghezi”, cu verva şi sarcasmu-i cunoscute, îl denunţă pe autor ca fiind un ins facil, respins de Idee, simplu meşteşugar ce potriveşte cuvintele „cu inocenta aplicaţiune spre migală, a unui ceasornicar”. Volumul, mai spune el, îşi merită cu prisosinţă titlul, fiindcă nimic altceva decît „lexicul prestigios” nu-l separă de un Alecsandri sau de un Bolintineanu.
Adept al conceptului de poezie mallarmană, Ion Barbu era firesc să reacţioneze la formula de tip hugolian, confesivă şi, pe alocuri, anecdotică, pe care o cultiva Tudor Arghezi. Dar violenţa atacului nu se justifică doar prin imposibilitatea concilierii părerilor estetice, ci mai degrabă se datorează unei iritări momentane, unei înfruntări temperamentale. Aşa îşi explică Arghezi, spre exemplu, rechizitoriul lui I. Barbu împotriva sa – altfel, ce putea provoca o asemenea dezlănţuire?
În aparenţă, totul a pornit de la un fapt mărunt: la apariţia ,,Cuvintelor potrivite”, Ion Barbu, îndemnat de Camil Baltazar, se prezintă la autor pentru a intra în posesia exemplarului rezervat. Şocat de pretenţie, Arghezi îl tratează în aşa fel, încît îl obligă să se retragă într-un mod penibil. Dar, mai bine să vedem relatarea incidentului de către cei doi poeţi.
Varianta Arghezi: ,,Ei bine, poetul a venit odată, demult, poate că acum vreo 6-7 ani, la mine acasă. Apucasem să scot şi eu un prim volum de versuri şi mă găseam în bluză şi pantaloni de lucrător, fluierînd contemplativ, cu mîinile în buzunare, dinaintea unui părete cu cărţi aşezate în rafturi după cotoare. Ivirea neaşteptată a poetului în coridorul meu şi în dreptul uşii nu m-a emoţionat pe cît trebuia de violent, însă m-a amuzat figura lui de ofiţer de stare civilă şi m-a dispus tonul lui de circumstanţă, terminologic. Prestigiul ceremoniei se ciocnea cu ilaritatea pe care lucrurile care nu rîd, totuşi, o au, de ţinuta mea cu totul neglijată, lipsită nu numai de cravată, dar şi de bretele. Încălţămintea demnă a poetului expecta, bot în bot, papucii mei lăbărţaţi.
Poetul voia să-mi ceară un exemplar din volum. Ce putea să fie mai simplu decît dă-mi te rog volumul dumitale şi decît poftim volumul meu: Poetului Ion Barbu, omagii. Ţigări erau, cafea se făcea, şi confraţii puteau să treacă la un lung taifas, cu atît mai savuros cu cît poetul are un savuros raţionament cerebral chinezesc. Însă poetul începea tocmai un discurs, intrînd în stilul indirect – şi cum sta în picioare cu solemnitate şi nu pusese piciorul pe pragul odăii, cu mare greutate am obţinut să nu-1 demontez cu o pufnire de rîs. Poetul zise butonat: «Am venit să-mi iau exemplarul pe care mi l-aţi rezervat». Dacă lucrul ia atare formă, stai niţel, mi-am zis: «Nu ţi-am rezervat, dragă domnule, nici un exemplar». S-a ivit o grimasă. Am mai apăsat puţin: «Nu numai că nu ţi-am rezervat, dar o să mă ierţi că nici nu m-am gîndit». Logodnicul trecu în contrastul lui, al înmormîntării. Cu tonul cel mai ales al muzicalităţii, el, care ar fi putut să tacă, zise: «Atunci nu-mi rămîne decît să mă retrag». Acest retrag îmi aduse încă o dată hohotul de rîs pînă la buze. Mă gîndii o secundă ce să răspund şi ce să fac… Şi răspunsei: «Retragerea pe la stînga, uşa din fund».
La cîtva timp după acest neînsemnat eveniment, poetul Barbu a publicat un studiu cu mult prea lung asupra poeziilor lui Tudor Arghezi, judecat sub toate aspectele, plus altele cîteva, ca să demonstreze nulitatea complicată a unui autor care făcea tot ce putea ca să nu iasă lucrul mîinilor lui prea prost, dar care cînd ieşea prost nu se spînzura de disperare, ci lua de la cap, dintr-o altă parte”. (Adevărul literar şi artistic, 7 iulie 1935).
Varianta Barbu. În ,,Facla”, din 13 iulie 1935, Ion Barbu, deşi şocat de povestire, îi răspunde lui Arghezi calm şi concesiv:
„Nene Arghezi,
Volumul dumitale Cuvinte potrivite rămîne o bălţată eroare. Ce are a face? Eşti astăzi minunatul glas nediferenţiat şi ghicitoresc din Florile de Mucigai (care apăruseră între timp, în 1931 – n.n.) Explici cu luxuri de precauţie un lucru ce-ţi şade bine: harţa Dumitale de dulău somnoros. Dacă odată m-ai primit neomeneşte, trebuie să vezi aici ocazia şi nu cauza articolului pe care l-am scris atunci despre Dumneata. Lucrurile s-au petrecut, totuşi, altfel de cum le povesteşti. Bucuria fabulaţiei nu te lasă să spui nici faptele cele mai mici fără nade şi flori, fără amestecul artei Dumitale poetice.
Mi-ar părea rău să mă cert cu Dumneata, fiindcă ţii, oarecum, la cîini. Dar văd că ai dificultăţi cu ofiţerul stării civile. Nu e drept însă să mă ponegreşti fiindcă i-aş semăna din întîmplare.
Spune-mi, care ţi-e păsul, şi mergem amîndoi în Str. Generalului Florescu, să aşezăm treaba cum se cuvine. Ion Barbu”.
Dar, pentru că N. Carandino, redactorul ,,Faclei”, îl invocă pe Camil Baltazar ca martor ce ar putea da unele amănunte, Ion Barbu revine în numărul următor:
„Dragă Domnule Carandino, în comentariul cu care însoţeşti scrisoarea mea de ieri, apelezi la mărturia artistului Baltazar, pentru reconstituirea incidentului meu, de acum opt ani, cu dl. Tudor Arghezi. Recuz un asemenea martor. Domnul Camil Baltazar, din tic profesional, ar aranja buclat întîmplarea, dacă n-ar urîţi-o cumva înadins cu scări, tremurînd deasupra-i maşina nr. 3.
Să povestesc eu această nemaiauzită istorie cu ceva mai multă supunere la obiect. Eram, deci, la cafenea (ca pretutindeni şi totdeauna). Artistul Baltazar, petulant, muzical, vine şi mă vesteşte că Tudor Arghezi mă caută să-mi dea volumul apărut de curînd. «Trebuie să te duci să-l iei. Nu poti să-l laşi să aştepte».
Biet barbar, a cărui întîie tinereţe s-a trecut toată acasă, pe o rînă, între Geometrii, declar că nu am nici o cunoştinţă de lume. De aceea cer sfatul altora de cîte ori e vorba s-o înfrunt. Artistul Baltazar e însă, cum se ştie, salonard. Protocolul lui fu repede adoptat şi de mine. Mai sînt şi un romantic. Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, iată şi acum eroii mei. Urăsc, cu ei, hainul şi vînzătorul grec, chiar cînd îi rabd tovărăşia. Înţelegi acum că răspopitul, haiducescul Arghezi era pentru mine figura ajutătoare cu care fixam năluca dragă a călcătorilor de Greci, de pe Olt: «Tot de cei cu puşca lungă/ Care dau chiorîş la pungă/ Feciori de lele nebună/ Care noaptea-n frunze sună».
Mă voi fi bîlbîit în faţa acestui Arghezi, pe de-a întregul construit. Cum poţi vorbi legat desgropaţilor, sufletelor? Alături, Baltazar afîrîia artistic, din limbă.
Amfitrionul nostru şi-a luat imediat grijea, cu brutalitate dublă de Sas şi burtă-verde, să surpe un farmec de baladă cu care-l investisem, din versuri cam pe deasupra citite. Am fost exoflisiţi cu o boantă neînţelegere a momentului. Nu cruzime de pandur, care spînzură scurt, ci sadism de popă de slujbă neagră, care spurcă şi strîmbă.
Afară, culme! Caritabilul artist Baltazar îmi aplica lipitorile-i umede, sarbedele-i consolaţii, ca să mă uşureze.
Misantropia mea se autoriză de la această silnică şi stupidă zi. Ce să mai adaug? «Nu-mi rămîne decît să mă retrag» parcă ar intra mai degrabă în sistemul de locuţii al unui chimist de la Chitila (aluzie la profesia pe care Arghezi a exercitat-o un timp – n.n.) decît al unui student în matematice!
Al Dumitale foarte misantrop Ion Barbu”.

DORINA GRĂSOIU

COMENTARII DE LA CITITORI