Politica instinctului naţional (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Motto: „Naţionalismul este singura doc­trină salvatoare pentru un Stat începător ca al nostru. Nu se poate concepe liberul parcurs al tuturor forţelor distructive în mijlocul Poporului nostru.” (Octavian Goga, 1936)

Sărbătorească Adunare, distinşi invitaţi din partea partidelor politice, onoraţi mem­bri ai Corpului Diplomatic, stimaţi repre­zentanţi ai presei române şi străine, iubiţi artişti, astăzi, 18 septembrie 1996, este o zi importantă pentru mine şi pentru Partidul România Mare. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 10 sau 20 de ani, pe vremea aceasta binecuvîntată, a culesului de vii, că va veni o vreme cînd îmi voi lansa oficial candidatura la cea mai înaltă dregătorie a Ţării, aş fi crezut că îi arde de glumă, sau că brodează poveşti la hotarul dintre suprarealism şi science-fiction. Am avut întotdeauna un respect desăvîrşit pentru funcţia de şef al Statului Român, chiar dacă cea mai mare parte a Istoriei a fost vorba de oameni care au condus numai crîmpeie din acest Stat, pînă la Unirea cea Mică din 1859 şi, ulterior, Unirea cea Mare din 1918. Continuatoare şi moştenitoare ale Romaniilor Populare, din Evul Mediu întunecat, Ţările Române au fost scena unor lupte pentru Putere de-a dreptul inimaginabile, şi poate că nu întîmplător unul dintre cuvintele magice care s-au păstrat în limba română din dialectul byzantin este cuvîntul URGIE.

Pentru că urgie, şi nu altfel, s-a chemat vînarea permanentă a jilţului voievodal din Moldova şi Valahia, urgie a fost valul neîntrerupt de sînge care trece dintr-o pagină în alta a letopiseţelor Neamului, urgie sînt toate patimile, şi hicleniile, şi tăierile de capete, şi otrăvirile, şi sfîşierile între cămile, şi înecările, şi eşarfele negre puse de imbrohorii înaltei Porţi a Ţarigradului pe umărul Domnului mazilit, Domn care de cele mai multe ori lua nu numai drumul Stambulului, ci şi al morţii. Numai la noi, la români, s-a ajuns la o baie de sînge de la o simplă palmă, cum a fost aceea prin care bravul căpitan Pavel Zăgănescu a spălat onoarea Armiei Române. Numai la noi, la români, s-a putut consemna cel mai teribil martiraj pentru Creştinătate, chiar în pragul Secolului Luminilor, în vreme ce ambasadorii Ţărilor civilizate şi, de bună seamă, creştine, priveau ca la teatru pe ferestrele fortăreţei Edicule şi întreţineau conversaţii amuzante, de salon, cu Padişahul care i-a dat morţii pe Constantin Brâncoveanu şi pe cei 4 feciori ai săi. Numai la noi, la români, au zornăit cele mai mari sume de bani pentru cumpărarea celei mai înalte dregătorii, de ordinul mai multor milioane de pungi de aur, în total. Am căutat, adeseori, să găsesc o explicaţie logică a fascinaţiei pe care a exercitat-o asupra multor români şi străini scaunul domnesc. „Ţară bună” – cum sună titlul unui cunoscut roman. Cu siguranţă, asta ar fi principala cauză pentru care s-au înroşit de sînge apele Dunării, şi Prutului, şi Siretului, şi Trotuşului, şi Oltului, şi Crişurilor, şi Tîrnavelor, şi Mureşului, şi Tisei. Aştept ziua binecuvîntată cînd un mănunchi de istorici iubitori de Ţară şi de adevăr ştiinţific va publica un Tratat despre lanţul de crime care învăluie, de mai bine de 600 de ani, jilţurile voievodale de la Suceava, şi Iaşi, şi Tîrgovişte, şi Bucureşti. Neîndoielnic – măcar din acest punct de vedere – avem o istorie cel puţin tot atît de frumoasă şi de tragică precum Anglia şi Franţa.

Dar, toate au fost şi s-au dus, ca risipirea fumului din „Sara pe deal”, şi iată că a venit vremea unei bătălii ceva mai civilizate pentru aura de şef al Statului Român. Locul uneltirilor de taină, al dragomanilor şi fanarioţilor care trăgeau sforile pentru a-l scoate Domn pe favoritul lor, care plătea mai mult – sau chiar pentru ei înşişi –, a fost luat astăzi de sondajele de opinie, de agenţii electorali, de multiplicatorii străini, care au nişte sarcini precise, în fine, de unele posturi de Televiziune, toţi aceşti factori, separat şi împreună, încercînd să împingă procesul alegerii noului şef de stat în direcţia dorită de unele cancelarii străine sau grupuri de interese. „Nimic nou sub soare” – vorba Ecleziastului. Doar mijloacele diferă, s-au modernizat. Locul valurilor de sînge a fost luat de valurile de cerneală de scris şi tuş electoral, iar sabia nemiloasă a fost înlocuită cu ştampila. Fondul problemei a rămas acelaşi, de sute şi sute de ani, iar el se poate rezuma în 3 cuvinte-cheie: LUPTA PENTRU PUTERE. La urma urmei, scopul Politicii e preluarea Puterii, iar scopul Puterii e realizarea binelui.

Astăzi, România se află în pragul celei de-a 3-a spirale a orbitei electorale. Este mai săracă decît în 1990 şi mai confuză decît în 1992. Fiecare caută explicaţiile dezastrului social-economic în AFARA propriei sale responsabilităţi. Un obicei împămîntenit, din păcate, încă de la începutul vieţii noastre democratice, de pe vremea aprigelor dispute dintre roşii şi albi, adică dintre liberalii şi conservatorii veacului trecut, se manifestă şi acum în toată micimea lui sufletească: şi anume acela de a aduce reproşuri, de a găsi mereu vinovaţi, de a-ţi ponegri adversarii încă înainte ca aceştia să fi greşit cu ceva. Să fie vorba, oare, de „spiritul criticist al popoarelor latine”, de care scria Pamfil Şeicaru într-un eseu din anul 1919? În ceea ce ne priveşte, atît eu, cît şi Partidul România Mare, încă dinaintea alegerilor locale, am făgăduit să desfăşurăm o campanie electorală civilizată, demnă, axată în principal nu pe ceea ce n-au făcut alţii, sau au făcut greşit, ci pe ceea ce putem oferi NOI Ţării – şi iată că ne ţinem de cuvînt. Haideţi să fim realişti şi să recunoaştem că cea mai fericită zi a săptămînii este Duminica, ziua în care oamenii au un tonus mai bun, sînt mai împăcaţi sufleteşte şi n-au atîta sămînţă din „iarna vrajbei noastre”, cum spunea Shakespeare. De ce oare? Pentru simplul motiv că Duminica turaţia motoarelor politice este redusă la minimum, Parlamentul nu funcţionează, şi presa, numită de americani „cîinele de pază al democraţiei”, nu apare deloc, iar în acest armistiţiu viaţa merge înainte, fără ca democraţia să sucombe. Noi, cei de la „România Mare”, partid şi revistă, am înţeles poate înaintea altora că populaţia e sătulă pînă peste cap de scandal, nu mai vrea să asiste la degradarea morală a clasei politice şi la spectacolul jenant al incriminărilor şi răfuielilor cu public. Fiindcă cearta noastră politică, de 7 ani, e cea mai scumpă ceartă din Istoria României, ea se face pe banii, pe timpul şi pe nervii populaţiei.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(18 septembrie 1996, Opera Română din Bucureşti)

Păreri și opinii