Politica instinctului naţional (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Motto: „Naţionalismul este singura doc­trină salvatoare pentru un Stat începător ca al nostru. Nu se poate concepe liberul parcurs al tuturor forţelor distructive în mijlocul Poporului nostru.” (Octavian Goga, 1936)

Şi tare mi-e teamă că reprezentanţii clasei noastre politice se află acum în situaţia preoţilor din Byzanţ, care îşi pierdeau vremea în lungi conciliabule pe tema „au îngerii sex?” – în vreme ce musulmanii năvăleau cu caii, în acea blestemată zi de mai a anului 1453, sub cupola basilicii lui Justinian, Sfînta Sofia.

Pentru că, în vreme ce clasa noastră politică se maturizează greu, şi despică firul în patru, şi practică sofismul de irelevanţă al atacului „ad hominem” – în catedrala vieţii sociale româneşti au năvălit molimele, şi foametea, şi spectrul fiecărei ierni fără căldură, şi o umilitoare mizerie. Fac parte dintre acei oameni care, pînă nu se lovesc cu capul de pragul de sus, nu pot asimila nişte adevăruri pentru care să se bată ulterior cu toată convingerea. Aşa că voi relata o mică experienţă de viaţă, pe care am trăit-o nu demult, în vara acestui an. Mă aflam în ziua de 23 August, pînă nu demult Sărbătoare Naţională, de petreceri populare şi de artificii, cînd o elementară datorie morală m-a făcut să particip la înmormîntarea celui din urmă frate al iubitului meu părinte, un oltean falnic, cu o figură semeaţă, de pandur, care s-a prăpădit de bătrîneţe şi neputinţă, la aproape 87 de ani. 

Acolo, într-un sat spînzurat de un deal cotropit de ciulini, unde îşi duce viaţa, de sute de ani, toată stirpea mea de ţărani dinspre tată, mi-a fost dat să văd mizeria în stare pură. Bieţii oameni se străduiau, ce-i drept, ca odinioară adolescentul rătăcitor Eminescu, să-şi acopere goliciunea şi zdrenţele, făceau eforturi mari să păstreze ritualul după datină, cu monede aruncate la răspîntii, în pulberea drumului, pentru copii, cu rînduielile şi obiceiurile pomenilor, şi colivelor, şi cu acea „cruce de vin”, pe care nu mai puţin de 4 preoţi, tot din neamul nostru, au făcut-o, după tradiţia creştină, peste trupul celui dispărut, ca să nu mai vorbesc de bocitoare, cu cîntecul lor sfîşietor – dar eu, unul, parcă aveam trupul sfîrtecat de un vultur mitologic, şi inima mea era cea mai îndoliată bocitoare, pe ruinele Ţării mele. Un sat pînă nu demult înfloritor şi doldora de viaţă, acum era calcinat de secetă, Oltul se făcuse mic ca un firicel de sînge la gura Eroului Necunoscut, nu mai putea să-l treacă nimeni nici călare, nici înot, oamenii nu aveau apă de băut, iar Prefectura şi Ministerul Apelor şi Pădurilor nu se  îndurau să le sape o fîntînă, ca să nu mai vorbim de drumul infernal de rău şi gloduros, în pantă, de era cît pe-aci ca acel ţăran viteaz, care se acoperise de glorie la Cotul Donului şi, mai apoi, în Munţii Tatra, să se prăvale cu sicriu cu tot între copitele celor doi boi costelivi care trăgeau carul mortuar. „Doamne Dumnezeule mare din ceruri – mi-am spus – asta-i icoana Ţării mele, Doamne, cum de s-a ajuns aici, ce blestem ispăşim oare de-o ducem pe timp de pace mai cumplit ca pe timp de război?”

Onorat auditoriu, iertată să-mi fie descrierea acestei scene funeste, dar sînt genul de om care nu face calcule niciodată, nici de imagine, nici de impresie artistică. De altfel, întreaga mea viaţă poate că n-a fost altceva decît încercarea de a mă lupta cu imaginea strîmbă pe care mi-au tot zugrăvit-o unii şi alţii. Eu îmi împart toată averea cu săracii – iar vrăjmaşii mei mă înfăţişează exact pe dos. Eu am renunţat la toate onorurile pentru a mă lupta cu caracatiţa mafiotă care sufocă România – iar greşiţii mei au grijă să-mi inventeze cele mai sinistre acuzaţii, pe care nici un om normal nu le poate crede fără a se face de rîs. N-am avut niciodată o viziune catastrofică asupra vieţii, întotdeauna mi-am făcut curaj, spunîndu-mi că se poate şi mai rău, dar de data aceasta sînt în măsură să afirm, după o îndelungată chibzuinţă şi filtrare prin propria mea putere de judecată, că Poporului meu i-a ajuns cuţitul la os şi că ne aflăm, vorba unui gînditor cinic, „pe culmile disperării”. Acesta e motivul fundamental pentru care, la 7 ani de la evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, am devenit cel de-al 7-lea candidat la Preşedinţia României, cifră pithagoreică, desigur, care ar putea să însemne noroc pentru Ţară şi, de ce nu, un pluton de execuţie pentru mine. Fiindcă e un act deosebit de temerar să te încumeţi a te bate pentru Independenţa, Unitatea şi Prosperitatea unei Ţări ca România, într-o vreme în care au avut grijă atîţia aventurieri români şi străini să-i tragă la sorți cămaşa şi să-i înspăimînte, sau să-i reducă la tăcere pe aceia care încă mai cred în Istoria Naţională, în Adevăr, Cinste şi Dreptate. Nu mi-am propus un discurs incendiar. Într-o Ţară care stă pe butoiul de pulbere al nemulţumirilor populare, exact discursurile incendiare mai lipseau! Nu cred că este nici timpul, nici locul, să lansez ceea ce, îndeobşte, se numeşte „ofertă electorală”. A reduce tragedia unei Ţări puse pe butuci la termenii aceştia de piaţă politico-economică, în virtutea legii cererii şi ofertei, mi se pare o impietate. Tot ceea ce pot să spun este că ştiu bine ce am de făcut. Am dovedit de atîtea ori că sînt omul faptelor şi că nu-mi este teamă decît de Dumnezeu. Vreau pentru Ţara şi Poporul Român tot ceea ce este mai bun. Renaşterea României nu este un „ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”, ci o posibilitate reală, aflată la îndemîna noastră, a tuturor. Antrenaţi în iureşul Internetului, şi al robotizării, şi al sondajelor, şi al reţelelor informative şi speculative care înfăşoară ca nişte benzi magnetice Planeta, noi am uitat să trăim şi să rezolvăm cu palmele noastre ceea ce niciodată nu vor rezolva sateliţii. Mă uit cu o uimire crescîndă la unii lideri politici, care pot vorbi 24 de ore din 24 despre cum se bate un cui, dar dacă îi rogi să-l şi bată, efectiv, nu vor reuşi, pentru că demagogia e cucoană mai mare ca lenea. Şi iarăşi nu pot pricepe, în ruptul capului, cum mai pot avea unii curajul de a se prezenta în faţa Naţiunii, pentru a face aceleaşi deşarte promisiuni populiste, pe care le-au făcut şi în 1990, şi în 1992 şi pe care, dacă nu vom fi cu băgare de seamă, le vor face şi în anul 2000, şi în 2004 şi aşa mai departe, pînă la calendele greceşti. Ce proastă părere au aceşti oameni despre Poporul Român! Cum îşi aduc aminte de el numai la alegeri, din 4 în 4 ani! Într-adevăr, îţi trebuie o uriaşă doză de lipsă de bun-simţ să apari şi să juri solemn că vei revărsa Cornul Abundenţei pe creştetul cărunt al Poporului Român, după ce, ani de zile, tu şi camarila de partid şi de stat din jurul tău n-aţi făcut altceva decît să înfometaţi acest Popor, să-i jefuiţi Patrimoniul Naţional, să-l lăsaţi iarna fără căldură şi vara fără apă, pe scurt, să-l umiliţi. Iar dacă noi am cerut să se pună capăt jafului, şi anarhiei, şi batjocurii, am nimerit între focurile încrucişate ale acelora cărora am avut îndrăzneala să le stricăm toate ploile şi care ne-au ştampilat imediat ca extremişti, reclamîndu-ne la noua Înaltă Poartă a lumii, care s-a mutat de la Ţarigrad la Consiliul Europei. Dar, să nu ne plîngem de soarta noastră, de vreme ce pentru aceeaşi „crimă” de a fi român şi de a crede cu sfinţenie în Steaua Polară a României Mari, un om al martirajului creştin, Ilie Ilaşcu, şi-a lăsat cele două fetiţe în mila megieşilor săi de peste Prut şi stă ca un zimbru în cuşcă.

Da, vom înfăptui România Mare! Da, vom îndrepta Ţara pe făgaşul unei integrări reale în structurile euro-atlantice, acţionînd pentru respectarea demnităţii noastre ca Popor şi pentru informarea corectă a opiniei publice cu privire la costurile mari şi la sacrificiile care ni se cer! Da, vom edifica o societate a „capitalismului popular”, care constă în realizarea prosperităţii şi a dreptăţii sociale! Da, vom închide odată pentru totdeauna robinetele jafului şi vom găsi leacul pentru hemoragia Patrimoniului Naţional! Da, vom asigura o protecţie adevărată pentru cele mai dezmoştenite categorii ale populaţiei României: tinerii şi vîrstnicii! Da, ne vom bate din răsputeri pentru reformarea din temelii a tuturor domeniilor de activitate, de la Justiţie şi Sănătate, pînă la Sistemul Energetic şi Serviciile Secrete. Am vorbit mereu la plural, nu din orgoliul pluralului majestăţii, ci pentru că îmi place să cred că am vocaţia muncii în echipă. Cine se iluzionează să creadă că el deţine „piatra filosofală” pentru toate problemele şi că va avea un răspuns la orice chestiune – comite nu numai păcatul biblic al deşertăciunii şi vanităţii, ci şi păcatul de neiertat al tulburării minţii norodului.

Astăzi, în această zi de toamnă care se poate transforma foarte bine într-o zi de primăvară, îngăduie-mi să-ţi vorbesc ţie, mai întîi, Femeie Româncă: eşti vlăguită de muncă şi lipsuri, ai cearcăne de nesomn şi-ţi frămînţi mîinile în căutarea hranei pentru copiii şi bărbatul tău, nu mai ştii ce să inventezi şi tot potriveşti hăinuţele copiilor mai mari pentru a le da ca ştafetă celor mai mici, tu nu mai ai timp de tine, eşti ca o pasăre de jertfă plutind pe apele unei tranziţii dinspre niciunde spre nicăieri, şi cît de frumos porniseşi în viaţă, şi cît de înălţător te avîntaseşi în zorii Istoriei, şi cît de minunat se sprijină bolta de rezistenţă a Neamului Românesc pe umerii tăi; pe tine te invoc, femeie româncă, Mamă a Patriei şi zămislitoare de prunci, tu eşti cea mai frumoasă femeie din lume şi cea mai milostivă, iar dacă mă vei vedea îngenuncheat de crucea pe care o port, ai îndurare, şi şterge-mi fruntea, şi dă-mi un strop din apa vieţii, fiindcă eu pentru tine urc Dealul Calvarului.

Îţi vorbesc şi ţie, muncitorule, rugîndu-te să mai rabzi puţin, fiindcă nenorocirea şomajului care te-a lovit nu e o fatalitate, nu face parte din soarta ta, iar munca şi avuţia fabricii tale nu pot fi prădate la nesfîrşit; te văd zilnic în drumurile mele, eşti tot mai abătut, ai pe obraz cenuşa unei bărbi albite de timpuriu, nu ţi-ai mai cumpărat veşminte noi de ani de zile, tu te-ai lăsat pe tine, întotdeauna, la urmă, deşi fără tine ce-ar fi oare Ţara aceasta?; vino alături de mine, şi am să te înnobilez cu sentimentul că tu meriţi totul, şi n-o să îngădui nimănui să te mai jefuiască, ori să te ţină pe la poarta uzinei, ori să-ţi dea leafa de mizerie cînd vrea el, patronul, investitorul strategic, cînd la fel de bine poţi să fii chiar tu stăpîn pe munca şi bunurile pentru care au făcut răni în palmă tatăl tău, şi tatăl tatălui tău şi întreaga voastră dinastie de oameni care fumează ţigări proaste, şi îşi îneacă amarul în băuturi falsificate, şi îmbătrînesc înainte de vreme, numai că toate acestea trebuie să ia sfîrşit odată şi-odată.

Ascultă-mă şi tu, ţăran român, tu, care eşti Alfa şi Omega pentru Istoria Românilor, astăzi ţi s-a rupt plugul în brazdă, fiindcă aia nu era brazdă adevărată, ci şenila unui tanc de ocupaţie, ai primit ceva pămînt, ce-i drept, dar nimeni nu te-a ajutat să-l munceşti, să cumperi tractoare, utilaje şi seminţe pe cît de bune, pe atît de ieftine, şi nimeni nu te-a ferit de copitele capitalismului bancar, care nu vor să priceapă că grindina, furtuna sau seceta ţi-au făcut pulbere recolta şi abia dacă îţi duci existenţa de pe o zi pe alta, acolo, în dunga zării, la capătul fiecărei din cele 44 de milioane de parcele care au pulverizat pămîntul arabil al Ţării, te aşteaptă un drapel cu Vulturul Cruciat, vino sub faldurile lui, fiindcă noi tot ţărani sîntem, dar am trecut prin niscaiva şcoli, şi cunoaştem Legile, şi rînduielile celor mari, aşa că te vom apăra şi nu va fi departe ziua cînd obştile ţărăneşti vor renaşte, iar gospodarii vor face din cele 14.000 de sate ale României 14.000 de stupuri rodnice de albine, miracol la care bogăţia pământului românesc şi măreţia ţăranului făuritor de Pîine şi de Istorie ne dau, cu prisosinţă, dreptul.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(18 septembrie 1996, Opera Română din Bucureşti)

Păreri și opinii