Popas la Viena

in Lecturi la lumina ceaiului

După treizeci şi cinci de ani de cînd am părăsit-o, m-am găsit acum cîteva săptămîni, din nou, în capitala Austriei. Şi mai înainte de a cerceta centrul atît de însufleţit al oraşului, înainte de a-i revedea muzeele, de a-i răscoli librăriile, de-a mă aşeza în preajma caselor de bilete pentru a obţine un loc la Operă sau la Burg, am alergat pe locurile unde am fost student odată, grăbit să surprind năluca trecutului. Ce putere are trecutul, în ce prestigii se învăluieşte, pentru ca amintirea lui legată de lucrurile cele mai umile să-ţi facă inima să bată mai puternic? Oare revenirea în locurile tinereţii te mişcă pentru că îţi face sensibil timpul ireductibil, pentru că te constrînge la grava examinare a făgăduielilor şi a împlinirilor tale? Am gonit îndată către Albertplatz, unde, din numeroasele case datînd din secolele anterioare, n-a mai rămas decît una singură. Pe locurile devenite libere prin distrugerile războiului, acolo unde n-a rămas un maidan pentru parcelarea automobilelor, s-au înălţat construcţii noi, fără pecete stilistică şi fără expresie, mari maşini de locuit. Am coborît pe Alserstrasse, cu inima vibrîndă, închipuindu-mă alături de Alfred Swoboda, de Virgil Zaborovski, de Lucian Blaga. M-am oprit în faţa cafenelei Alserhof, unde am găsit de atîtea ori o sală de lectură, am trecut de-a lungul marilor ziduri ale clinicilor, universitare. În faţa Catedralei Votivkirche, am lăsat sa treacă peste mine, ca un plug care ară adînc, acordurile orgii uriaşe. Am ajuns la Universitate şi-am urcat panta intrării, peste care castanii începuseră să-şi scuture frunzele. Am înconjurat curtea interioară, sub arcade, oprindu-mă în faţa busturilor vechilor profesori. Escaladez scara uriaşă şi mă găsesc în faţa auditorului, unde am ascultat, altădată, pe Wilhelm Jerusalem, pe Stohr, pe Hofler, pe Reininger, pe Reich, pe Strygowski. În jurul meu roiesc figuri tinere, multe chipuri din ţările sudului, într-o foşnire ca a mării. Încep să murmur împreună cu vechiul poet goliardic, exagerînd desigur: Dives eram et dilectus/ Inter pares preelectus:/ Modo curvat me senectus/ Et etate sum confectus.
Mă trezesc din nou afară şi cuceresc pas cu pas oraşul. Viena a rămas, în liniile ei mari, aşa cum am lăsat-o. Este un mare oraş baroc, cel mai de seamă al zonei lui stilistice, cu cupolele lui verzi vestindu-se din depărtare, cu portaluri uriaşe, cu atlaşi şi cariatide susţinînd balcoanele, păzind intrările cu grilajuri aurite, capodopere ale feroneriei, cu măreţe monumente ecvestre, cu fîntîni printre ale căror ape ţîşnitoare apar statui gigantice, michelangeleşti, herculi ucigînd hidre sau doborînd leul din Nemeea. Alunec de-a lungul unor perspective întinse, cum există puţine în alte capitale ale lumii, trec pe sub bolţi, cobor în subterane, unde timpul stă încremenit în preajma sarcofagelor. Întîrzii prin grădini, de-a lungul zidurilor de verdeaţă, rătăcesc pe aleile labirintelor vegetale. Regăsesc vechile colecţii de artă, pe maeştrii austrieci ai Veacului al XV-lea, la Belvedere, pe Velâsquez şi pe Brueghel, la Muzeul de istoria artei. Muzeul de etnografie este o colecţie reorganizată, una din cele mai bogate ale specialităţii ei, cu admirabila-i succesiune a tuturor civilizaţiilor pămîntului. Teatrul şi Opera sînt perfecte. Vedem la Burg pastorala lui Shakespeare, Cum vă place, unde regăsesc pe unul din reprezentanţii vechii dinastii actoriceşti a Thimigilor. La Operă ascultăm Othello şi Tristan şi Isolda, pe aceasta din urmă, cu intervenţii inexplicabile în constituirea finalului. Dar ce voci, ce ansamblu! Programul arată numeroase nume străine, fiindcă Viena cheamă pe scenele ei lirice soliştii cei mai buni ai lumii. La Volksoper se mai cîntă Walzertraum, într-o regie care pune la contribuţie cinematograful, dar ne mirăm, urmărind spectacolul, cum publicul se mai amuză de vechile intrigi ale curţilor. Nunta lui Figaro se joacă într-una din sălile de bal ale fostului palat imperial, pe fundalul amănuntelor arhitectonice şi decorative ale acestei săli strălucite. La Musikverein ascultăm concertele lui Herbert von Karajan, care apare ca un tinerel zvelt, cu toate bogatele lui state de serviciu, atît de impetuos, încît într-un rînd frînge cu mîna-i nervoasă bagheta lui de dirijor. Cercetăm pe anticari, librăriile, expoziţiile, cheiurile. Ne odihnim în umbra Catedralei Sfîntului Ştefan, care îşi înalţă tocmai atunci clopotul cel mare în turnul reclădit de curînd. Ne ducem să întîmpinăm toamna în pădurea vieneză, care continuă aşa de firesc oraşul; îl cuprindem pe acesta, ca pe un ocean de piatră, de pe Kahlenberg; ne oprim pe ulicioarele Grinzingului şi pătrundem în curatele taverne, unde oameni numeroşi, bucuroşi de a fi laolaltă, ascultă pe ţiterişti şi beau vinul uşurel, de un an, stors din podgoriile dealurilor din preajmă.
Deşi găsim atîtea aspecte cunoscute ale Vienei, nu putem trece cu vederea pe cele noi. Oraşul are o circulaţie mai mare decît cea cunoscută. Noaptea, automobilele sînt lăsate pe străzi. Materialele plastice noi dau un lustru proaspăt faţadelor, vitrinelor, firmelor. Străzile scînteiază în feeria becurilor de neon. Turismul este înfloritor, şi animaţia străzilor era, în vremea vizitei noastre, sporită de desfăşurarea conferinţei atomice, care urma să lase la Viena o instituţie permanentă. Distrugeri de-ale războiului se mai văd pe alocuri. S-a reconstruit mult, totuşi nu cu preocuparea de a menţine vechiul caracter al oraşului. Stilul funcţional a înlocuit pe cel baroc. În faţa Catedralei Sfîntului Ştefan s-a ridicat o clădire imensă, dar fără nici o fantezie arhitecturală, un furnicar cu o mie de ochi. Uneori întîmpini cîte o încercare de zgîrie-nori. Americanismul vrea să se infiltreze în moravuri; se bea coca-cola, şi tineretul, din nu ştiu ce categorie, afişează o ţinută extravagantă, cu surtucuri largi şi pantaloni strînşi pe gleznă, cu părul ca o perucă de teatru. Am vorbit cu mulţi vienezi, oameni care muncesc şi îşi iubesc oraşul, şi mi s-a părut că nimeni dintre ei nu preţuieşte noutatea agresivă, că vechea conştiinţă de cultură a capitalei este trează şi că toată lumea doreşte păstrarea neutralităţii şi pacea. Regăsesc vechea lume politicoasă şi amicală. Fetele din magazine intonează o mică frază muzicală cînd te salută. Chelnerii şi agenţii de circulaţie sînt cetăţeni respectabili, gravi sau plini de umor, care te iau sub protecţia lor.
Am venit la Viena pentru a instala o placă a amintirii pe casa unde a locuit George Enescu ca student al Conservatorului de muzică. S-au ţinut discursuri. Muzicieni eminenţi au cîntat Octuorul lui Enescu. La Musikverein s-au executat bucăţi simfonice de Enescu şi lieduri ale acestuia şi ale lui Jora. Ziarele vieneze au înregistrat cu simpatie manifestările artistice româneşti. Conducătorii mai mulor instituţii ne-au primit cu prietenie şi, ascultîndu-i, am avut impresia posibilităţii reluării unor legături culturale, atît de active şi fecunde altădată: în a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, cînd au studiat, în capitala Austriei, Micu şi Şincai, acum o sută şi cincizeci de ani, cînd zăbovea pe acolo cu interese ştiinţifice şi artistice Asachi, acum aproape 100 de ani, cînd Eminescu şi Slavici deveneau studenţii Universităţii – şi de atunci nenumăraţi alţi tineri din toate părţile locuite de români. Viena a fost mereu o staţie a drumurilor noastre, şi ne-a plăcut să poposim şi de data aceasta între zidurile ei, pentru a regăsi sentimentul participării la o înaltă şi umană cultură, căreia tinereţea noastră i-a rămas îndatorată cu atîtea preţioase cîştiguri şi amintiri.

TUDOR VIANU (1957)

COMENTARII DE LA CITITORI