Poporul Român, ca Isus Christos: răstignit între informatori şi agenţi străini

in Pentru împrospătarea memoriei

Stimate domnule Ticu Dumitrescu, noi nu trebuie să ne încrîncenăm aici, pentru că dacă vom lucra mai voios, vom lucra mai cu spor. Eu am semnat printre primii această moţiune, din mai multe motive: în primul rînd pentru că de vreo 3-4 ani, mă rog la Dumnezeu să vină un prilej să vadă toată lumea, clar, cum a stat treaba în Ţara asta. Să se aleagă grîul de neghină. Dacă se va dovedi că unii dintre noi au fost ceea ce spune o anumită parte a presei – informatori –, ducă-se pe pustii, plecăm, ne predăm la prima circă de Poliţie. Dar dacă se va dovedi invers? Eu doresc să se respecte acest consemn. Din punctul acesta de vedere, cu cea mai curată inimă am semnat moţiunea. Vreau să vă asigur că în Ţara aceasta au fost unii artişti şi scriitori cărora nici un organ de represiune nu îndrăznea să vină să le ceară: „Ia dă cu scrisul aici, fă o turnătorie mică, să-ţi fie ţie bine!” Pur şi simplu, nu îndrăzneau să vină, pentru că-i aruncam pe uşă afară, dar asta-i altă problemă, se va dovedi foarte curînd. Nu cred însă în eficienţa moţiunii.

De fapt, eu nu cred în eficienţa nici unei moţiuni, inclusiv moţiunea de cenzură de vineri, care va avea aceeaşi soartă, cum va avea şi această moţiune privind informatorii Securităţii. Adică, plecăm aşa, cu pînzele sus, sperăm că va fi bine, că se vor afla nişte adevăruri, în absenţa cărora activitatea noastră este păguboasă, dar îmi e teamă că ne vom dovedi, din nou, neputinţa. Nu vrem să privim realitatea în faţă, că Senatul României şi, proporţional, Camera Deputaţilor, în afară de faptul că au dat nişte legi de care Ţara are nevoie – în anumite chestiuni vitale sînt neputincioase.

Fac o mică paranteză: azi am discutat în Biroul Permanent al Senatului despre situaţia locativă a colegilor noştri din Cameră şi din Senat. Eu am adus discuţia, nu este vorba de mine, eu sînt bucureştean, am unde să stau, dar este grav ce se întîmplă cu colegii noştri. Se roagă pe la tot felul de case de oaspeţi, prin Floreasca, pe la Triumf, pe la Hotelul Bucureşti, uneori sînt legitimaţi, mai nou am înţeles că la Triumf au fost legitimaţi într-un stil pompieristic, care a început să nu facă cinste Poliţiei Române. Eu îi sfătuiesc pe unii şefi ai Poliţiei să se oprească la timp, gata, au făcut demonstraţia de forţă – pe aici nu se trece –, dar să nu confunde senatorii acestei Ţări cu nişte copii din Tabăra de la Năvodari, că pe urmă au de-a face cu noi! Să lase oamenii să respire, sînt cetăţeni liberi într-o Ţară liberă. La casele acestea de oaspeţi, unde un senator e cunoscut şi ar trebui să fie salutat – el este îmbrîncit, legitimat, i se smulge legitimaţia din mîini, i se cere carnetul de note văzut de părinţi acasă… Nu se poate aşa ceva! Eu am propus să luăm un hotel în Bucureşti. Am propus să luăm chiar Hotelul Bucureşti.

Nu ştiu, dar de 1 an de zile ridic problema asta şi, vă asigur, o ridic pur şi simplu din idealism şi din spirit de colegialitate. N-avem puterea să luăm nimic de la escrocii ăştia, care în numele marii privatizări au cîştigat miliarde de lei de pe spinarea acestei Ţări şi au vîndut Athénée Palace, încep să vîndă şi Hotelul Bucureşti! Parlamentul României nu poate să aibă un hotel al său? Asta înseamnă că nu avem nici o forţă în statul acesta.

Revin la subiect – cel mai dureros denunţ din Istoria umanităţii a fost vînzarea lui Isus. Vă amintiţi cu toţii acea tragică frază: „Adevăr zic vouă, unul dintre voi mă va vinde.” Acela a fost primul denunţ, iar autorul, făptuitorul său, a avut, zic eu, remuşcarea de a se sinucide. Noi nu cerem, Doamne fereşte, colegilor săi din epoca modernă un asemenea deznodămînt, pentru că, la urma urmei, nici Isus nu Şi l-a condamnat pe denunţător. Ştia ce va face, nu l-a condamnat, şi dacă vă aduceţi bine aminte, Lev Tolstoi, în cărticica lui „Cum am devenit creştin” spune că cea mai importantă frază din Noul Testament pentru el este: „Să nu te împotriveşti răului cu rău”. În clipa aceea a avut o mare iluminare acest profund scriitor al Creştinătăţii. Dar, mă rog, noi traversăm această perioadă foarte delicată şi trebuie să ştim pe ce stăm. Nu-i mai puţin adevărat că era o glumă în tinereţea noastră, circula prin facultăţi, care spunea aşa: „Cine nu recunoaşte că şi-a turnat colegii măcar o singură dată, înseamnă că-i mai toarnă şi acum”.  În această ordine de idei vreau să vă spun că, dacă se va vota această lege şi se vor publica listele de informatori, tare-mi este teamă că jumătate dintre semnatarii listelor din ambele Camere se va încăieră cu cealaltă jumătate. Eu nu acuz pe nimeni, dar, din diverse motive, din diverse susceptibilităţi, din diverse păcăleli pe care unii maeştri în arta dezinformării le pot introduce în scenariul popularizării acestor liste, se pot naşte cu adevărat nişte drame. Hai să vă dau o singură speţă: cine stabileşte ce autoritate morală supremă poate preciza care este graniţa, să spunem, dintre a-ţi ajuta Patria în cazuri de primejdie, şi turnătoria ieftină? Să vă dau exemplul faimosului scriitor britanic Somerset Maugham. A fost toată viaţa lui un agent al Intelligence Service-ului. Pînă la 91 de ani. Era un ambasador itinerant, cutreiera lumea şi aducea servicii Ţării sale. Poate fi acuzat un om ca Somerset Maugham de colaboraţionism, de zdrobirea destinelor? Probabil a distrus nişte destine, considerate inamice ale Ţării pe care o reprezenta. Hai să vă dau un alt exemplu: cunosc un caz al unui om, revoltat de tratamentul pe care un torţionar al Securităţii din anii ’50-’60 îl aplica scriitorilor, artiştilor, pe care îi dezbrăca în pielea goală şi însăşi umilinţa asta îi paraliza, îi făcea de o paloare cadaverică; omul a aflat aşa ceva şi l-a denunţat superiorilor săi, pentru că practica aceleaşi nenorocite metode şi în anii ’70-’75. Un om ca acesta poate fi considerat, EL, informator al Securităţii, cînd a scos din priză, din circulaţie un torţionar? Un călău, căruia nu merita să-i răspunzi nici măcar la salut? Să vă mai dau un exemplu: un ziarist care a fost dovedit, cu acte în regulă şi cu chitanţe de bani (pentru că a lua bani este speţa cea mai joasă a colaboraţionismului, în clipa în care ai şi beneficiat de pe urma unei abjecţii morale), a fost dovedit că a fost un informator de rînd al Securităţii, după 2-3 săptămîni de acalmie, de linişte, de spaimă, aş putea spune, i-a revenit glasul şi a început el să acuze şi să spună că, de fapt, el a denunţat terorişti şi a dejucat nu ştiu ce fantasmagorice planuri, cum numai Gelu Voican Voiculescu mai poate inventa. În ce categorie îl includem, domnule Ticu Dumitrescu, pe acest personaj? Care e instanţa ce va stabili că asta-i graniţa dintre oameni care au adus servicii Ţării, şi oameni care au beneficiat de pe urma turnătoriilor, au făcut carieră, au avut un confort mai mare decît al altora, şi toate celelalte?! Trăim, din păcate (şi cu asta cred că veţi fi de acord), în epoca şi în Ţara lui „Cine ţipă mai tare”. (Rîsete în sală) Să zicem că se vor da publicităţii aceste liste. Ce credeţi că se va rezolva cu asta? Automat, se vor coagula iarăşi grupurile de interese, financiare şi partinice, şi vor spune: „Turnătorii noştri sînt buni şi patrioţi, turnătorii voştri sînt criminali, haideţi să-i ostracizăm” – cum bine zicea acest titan al gîndirii antice, domnul Ion Aurel Stoica! Noi trebuie să fim foarte precauţi cu aşa ceva. Poate că ar fi bine să cumpărăm de la americani un detector de minciuni.  E bine aşa? Şi să trecem prin faţa lui. Ar fi o idee. Acum vedeţi dvs., noi venim cu diverse propuneri să ieşim din imobilismul care a caracterizat tipul de activităţi desfăşurate de Senat pînă acum. Pentru că, din păcate, cam totul se poate falsifica în lume, la ora actuală. De la bani pînă la statui de Constantin Brâncuşi se falsifică tot. De ce nu s-ar falsifica nu un dosar întreg, domnule Ticu Dumitrescu, ci o filă răzleţită din dosar?! Să spunem că dosarul se publică şi e curat ca lacrima, ba chiar reiese că omul a fost persecutat. Dar vine cineva după trei zile şi zice: „Alo, foaia asta a căzut la Berevoieşti, a căzut la Piteşti, a căzut nu ştiu unde, ia uite ce-a făcut ăsta. A spînzurat pe nu ştiu cine de limbă, i-a furat banii!” A existat un caz, într-adevăr foarte grav, îl ştiu de la regretatul Eugen Barbu. A fost un scriitor în anii ’50, iar nu dau nume, dar unii dintre dvs., care efectiv aţi pătimit la Canal, probabil că aţi auzit, un scriitor care a minţit-o pe soţia unui deţinut politic că el poate să-i ducă acestuia pachet, poate să-i ducă bani, poate să-i ducă mîncare la Canal şi la stufăriş. Femeia, de bună-credinţă, i-a dat ce avea şi ea prin casă, a vîndut amintiri de familie, argintărie, linguriţe, haine, i-a făcut omului primul pachet. După 6 luni, intermediarul iar s-a dus, şi tot aşa, timp de 3-4 ani, pînă cînd, la un moment dat, femeia, exasperată, l-a întrebat: „Domnule, dar a început să se mai îmblînzească puţin regimul politic, vreau să-l văd!” Individul, care de fapt nu avusese nici o tangenţă cu bietul deţinut politic, consumase totul cu damele pe la Capşa: şi banii, şi băuturile, şi ţigările. A văzut atunci că a dat de greu, a inventat dispariţia acelui om şi i-a spus femeii că a murit, după care i-a adus oasele de la cimitir. Este o poveste fantasmagorică, nu vă vine să credeţi, parcă e din Shakespeare, dar este absolut reală, pentru că de multe ori viaţa întrece literatura. I-a adus o bocceluţă cu oasele unui alt nefericit şi i le-a dat. Femeia a plîns, a făcut parastase, după datinile ortodoxe, s-a recăsătorit. Ei, bine, domnilor, prin ’64, ca în opera lui Albert Camus, dacă ţineţi minte o piesă celebră „Neînţelegerea”, s-a pomenit cu omul la uşă: trăia! Ea era să facă infarct, vă daţi seama, o scenă apocaliptică. Mă rog, pe urmă intervine imaginaţia scriitoricească, nu ştiu ce s-a întîmplat, însă Eugen Barbu plănuia ca din oasele acelea să facă făină şi din făină să facă pîine, pe care s-o dea ticălosului, să i-o servească la masă. Asemenea lucruri, într-adevăr, sînt de o gravitate excepţională şi, la urma urmei, pentru curăţenia morală a Istoriei acestei Ţări, este bine ca toată lumea să le ştie. Nu e mai puţin adevărat, domnilor, că imediat după evenimentele din 1989, unele persoane publice au avut grijă să se ducă în anumite sectoare unde ştiau ele că se află dosarele şi, sub presiuni, şi la cacealma, şi cu o anumită doză de şantaj, mergînd pe specularea culpabilităţii unor organe ale fostei Securităţi, să-şi ia dosarele. Nu vă fac un secret că ştiu două cazuri: Gelu Voican Voiculescu şi Aristide Buhoiu. Şi le-au luat, bine-mersi, după care şi le-au reformulat şi le-au împărţit cum au vrut ei. (Discuţii în sală) L-aş ruga pe domnul Ticu Dumitrescu… Iertaţi-mă că vă întrerup, domnule Ticu Dumitrescu, dar am acest prost obicei. (Rîsete) L-aş ruga să ia notă de următoarea mea dorinţă: eu am semnat această moţiune în Camera Deputaţilor, care, de fapt, e un examen pentru noi toţi. Repet, n-are valoare, dar în felul acesta ne-am verificat unii pe alţii, să vedem: ne e teamă să semnăm, sau nu ne e teamă? În ceea ce ne priveşte, nu ne-a fost teamă. Există o formulare care mie nu-mi sună bine şi poate, de comun acord cu toţi din această sală, o vom lua din nou la studiu şi o vom rescrie altfel. Este vorba de „toate persoanele care, în perioada ’45-’89, au lucrat cu bună-ştiinţă ca informatori ai Securităţii, ori ai altor Servicii străine”. Şi cu cei care lucrează cu Servicii străine după ’90, cum rămîne, domnule Ticu?

Nu merge aşa, asta-i treaba noastră, a tuturor! Domnilor, dar au trecut 4 ani de la evenimentele din Decembrie. Lumea vehiculează idei, mai mult sau mai puţin apte de a fi verificate, despre implicarea unor persoane publice în angrenajul spionajului internaţional. Că e treaba S.R.I.-ului, că e treaba Comisiei de Control al S.R.I.-ului, că e treaba noastră, ca expresie a voinţei politice pe care trebuie s-o declanşăm, vrem să ştim şi noi dacă cineva are interesul să-i apere pe agenţii străini. Pentru că, uitaţi, s-a întîmplat un caz în 1990, cu un om care era la Putere atunci, iarăşi nu vreau să dau nume, şi care, pur şi simplu, mi-a oprit ziarul. Eram în tipografie cu un articol în care demascam amestecul sovietic în decembrie 1989, pe baza unor informaţii concrete, la care, pe alte căi, a ajuns şi domnul Sergiu Nicolaescu, a ajuns şi domnul Valentin Gabrielescu, au ajuns şi alţi oameni, care nu puteau să facă abstracţie de faptul că nu se poate petrece nimic la Bucureşti fără să ştie Uniunea Sovietică. Am scris asta pe pagina întîi, s-a aflat imediat, s-a oprit rotativa la tipografie şi am fost chemat la o anumită instituţie importantă a Statului şi mi s-a spus direct: „Orice referire la Uniunea Sovietică trebuie s-o scoţi afară!” Eram la al 12-lea număr al nefericitei mele gazete şi mă aflam în situaţia s-o omor. În clipa aia am scos aceste referiri la amestecul sovietic. Ştiţi ce oameni m-au dădăcit la Guvern, atunci? Secretarul de Stat Adrian Sârbu şi ministrul de Externe Adrian Năstase! Şi oameni ca aceştia sînt în continuare în viaţa publică a României. Deranjează oare pe cineva, adică semnatarii moţiunii, dacă vom solicita să figureze în acelaşi corp de principii şi dorinţa noastră de a afla dacă mai sînt şi colaboratori cu alte servicii?

CORNELIU VADIM TUDOR

(13 decembrie 1993, plenul Senatului României)

 

Organizaţia fascistă UDMR – bastard al internaţionalistului Ion Iliescu (2)

COMENTARII DE LA CITITORI