Porcii

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Am ales ca titlu al acestor succinte însemnări cuvîntul de scîrbă pe care un mare publicist român, cu pseudonimul Arhibald, îl aşeza pe coperta cărţii sale, consacrată întîiului război mondial, apărută la Tipografia Steaua din Bucureşti, în 1923. Titlul exact e mai lung şi mai plastic: „PORCII. Impresii din timpul ocupaţiei. Jafuri. Asasinate. Violuri. Spioni. Crime. Piraţi. Hiene. Note de om necăjit“. Uneori, înainte de culcare, mai citesc la acest volum de o actualitate surprinzătoare. Nimic nou sub soare – zicea Ecleziastul. Cantitatea de murdărie umană nu s-a pierdut nici ea, nici nu s-a cîştigat, ci s-a conservat intactă şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

După mai bine de 75 de ani, întîlnim toată drojdia aceea în „Ferma Animalelor“, condusă de nişte porci impregnaţi cu lături şi terci din troacă, pe nume Cristoiu, Nistorescu, Cârciog, Ţeposu, Buduca, Ceachir, Gugui, Băcanu, S.R. Stănescu, Buja-junior, Tökés, Szabo Karoly, Dide, Dumitrică, Vasile Popovici… Măcar ticăloşii de acum trei sferturi de veac ştiau carte, mulţi erau vorbitori de două-trei limbi străine, una era să te trădeze un colonel ca prinţul Alexandru Sturdza, şi alta e să-ţi grohăie în ceafă o vagaboandă ca Tanţa Robu, care crede că, dacă a supt o duzină de ştiuleţi prin rampa de mărfuri a gării, gata, a şi luat cultura, ca gripa! Ce timpuri trăim! Şi uite cine îl judecă pe Ceauşescu! De fapt, îndîrjirea asta a lor împotriva fostului preşedinte al României n-a fost niciodată îndreptăţită: pînă acum 3 ani, l-au urît pentru că nu-i lăsa să fure şi să trîndăvească; acum, îl urăsc pentru a lovi în noi, cei care i-am văzut de-a lungul timpului şi calităţi.  Cu asemenea ticăloşi n-ai ce discuta, ei se adună ca păduchii de salcîm, se magnetizează repede cu băutură, cafele şi ţigări, după care trăiesc într-o lume a lor, complet ruptă de realitate, şi se mai miră că populaţia îi ia cu pietre la alegeri sau în alte împrejurări. Mă uit uneori la acest Szabo Karoly, cu faţa lui roşie de băutură ca un jambon de viţel fezandat sub şa, îl aud pe holurile Senatului României boscorodind în ungureasca lui, fără ruşine, de parcă ar fi în Budapesta aia afumată ca un paprikaş, îmi vine să-i dau două palme răsunătoare, dar noroc că sînt un om paşnic, civilizat şi, în orice caz, mult mai sănătos decît tot grupul lui parlamentar, aşa că mă abţin şi mă rog la Dumnezeu să-mi întărească stomacul şi să nu vomit.

Mă mai uit şi la acest Cârciog, fost hoţ de buzunare, om nu tocmai prost de felui lui, dar lichea din burta mă-sii, el confundă viclenia cu deşteptăciunea, fiind asemănător cu un ticălos de măcelar cu şase clase, care prin anii ’80 le şantaja pe bietele femei măritate să se culce cu el, ca să le dea un kil de carne să-1 ducă la copii şi la încornoratul bărbat. Oh, Doamne, nu socialismul a distrus ţara, ci Mafia leprelor de toate soiurile, care au fost aceleaşi şi la 1917, şi la 1937, şi la 1987 şi, iată, acum, sub ochii noştri! Oare cînd ne vom învăţa odată minte să nu mai împărţim lumea în comunişti, liberali, socialişti, legionari, naţionalişti? Există numai două categorii, mari şi late: oameni adevăraţi şi nemernici. Un astfel de nemernic e acest Cârciog, care a cumpărat prin escrocherie (cu numai 200 de milioane de lei, partea lui) Hotelul „Athénée Palace”, împreună cu un străin, aşa că a transformat prima casă de oaspeţi a ţării în ceea ce fusese pe timpul ocupaţiei germane, din 1916 – 1918: sediu al observaţiei şi al terorii. L-am văzut pe derbedeul ăsta, prost ca noaptea şi mîncat de scrofuloză, într-o seară de joi. Veneam de la înmormîntarea iubitului dascăl Edgar Papu şi de la modestul său praznic, eram trist, obosit şi plin de praful unui cimitir din periferia oraşului, dar trebuia să iau parte la o masă oficială pe care Birourile Permanente ale Parlamentului o ofereau delegaţiei Uniunii Europei Occidentale. Am avut plăcerea să stau la masă cu portughezul Miguel Rodriguez şi cu diplomatul Senatului nostru, George Petricu, lîngă care l-am rugat să ia loc şi pe Mihai Ungheanu; nu era pe lista de protocol, dar patrioţi ca el sînt destul de rari şi e bine ca oaspeţii străini să ne cunoască nu numai prin intermediul bişniţarilor gen Dide, care îi păcălesc prin ganguri, ci mai ales prin cărturarii noştri de frunte. Colocviul cinei noastre se înfiripase în cel mai plăcut mod, oaspetele îmi vorbea cu entuziasm de Liviu Rebreanu şi Panait Istrati, eu îi recitam din marele poet lusitan Fernando Pessoa. Şi, deodată, m-am pomenit abordat de un individ care s-a recomandat a fi de la „Evenimentul zilei”. Nu-mi puteam imagina ce caută la un dineu politic, cu circuit închis, ca în orice ţară a lumii! Aveam să mă dumiresc rapid: într-un colţ al salonului roşu, acolo unde de regulă se strîng gunoaiele unei încăperi, rînjea la o masă acest Cârciog. Şi atunci am făcut legătura: noi, de fapt, eram pe terenul lui, el era proprietarul gloriosului hotel, aşa că îşi cerea drepturile. Şi aşa se face că golanii lui au fotografiat în linişte şi că a doua zi a fost publicat meniul cinei, cu lux de amănunte, ca să lase gura apă la lume, iar oamenii amărîţi să spună: „Uite ce s-au îmbuibat ăştia cu străinii lor!” Îi rog pe domnii Oliviu Gherman şi Adrian Năstase să nu mai programeze vreun dejun diplomatic în acel local, pentru că nu vreau ca după dispariţia Securităţii să fim la mîna chelnerilor în civil, care să ne strecoare microfoane în sarmale. Bine, nu vă mai povestesc că acest Cârciog (care, prin 1987, avea tupeul să-mi ofere 400.000 de lei ca să-i fac rost de o vilă, s-o cumpere!) a venit la mine, plîngîndu-se că l-am făcut „prost”. Din păcate pentru el, nu l-am făcut eu prost, e vina exclusivă a iubiţilor lui cârciogi bătrîni, care au afînat societatea cu un îngrăşămînt natural de cea mai bună calitate, adică o balegă de om care nu ştie decît să tragă sfori, să corupă, să şantajeze, să stoarcă profituri şi din batista de pe faţa mortului. În fine, să trec la un alt membru al turmei de porci care calcă în copite (adidaşi) societatea românească de azi. E vorba de Sorin Roşca-Stănescu, care mi-a fost coleg de liceu la Sf. Sava. El locuia la vilă, peste drum de liceu, eu stăteam în casă de pămînt, în mahalaua muncitorească a Rahovei. Avantaj el, cum ar fi spus Toma Caragiu. Eu devoram în biblioteca liceului, ajutat de rafinatul cărturar Al. Alexianu, operele lui Homer, Dante, Racine, Corneille, Byron, Rousseau, Voltaire, Balzac, Puşkin, Eminescu, Călinescu, el bătea Cişmigiul cu un chiştoc în colţul gurii, dar îl bătea chiar şi pe taică-său, spre oroarea întregului cartier. Avantaj eu. Şi uite aşa s-a desfăşurat meciul nostru de la distanţă, ca o partidă de şah prin corespondenţă. Ulterior, am aflat că era un ordinar turnător la Securitate. Şi pe cine era să dea el vina, din miile de oameni pe care i-a cunoscut în timpul vieţii? Pe mine, săracul, care în februarie 1969 am fost vizitat de maiorul Georgescu şi de un locotenent, în bordeiul nostru aflat vizavi de „Vulcan”, pe motiv că făceam o politică naţionalistă în facultate şi pe la cenacluri, cum era Cenaclul „Bacovia”, unde încă din septembrie 1967 cerusem, pe faţă, Basarabia şi Bucovina! Există martori, ca scriitoarea Vera Hudici, care pot afirma oricînd că aşa a fost. Ei bine, acest nefericit care are o gravă boală a aparatului genital (face pe el, din cauza asta l-a părăsit şi prima soţie, care acum e angajata mea, ca juristă), e măcinat de ambiţii urieşeşti, cu mult peste puterile sale. Ar vrea să fie scriitor, dar n-a fost în stare să scoată pînă la 44 de ani nici o plachetă. Ar vrea să fie lider de opinie, dar a fost dat în gît de cei care au deconspirat calitatea lui de informator plătit, sub numele „Deleanu”. Şi atunci, s-a făcut măcelar. Adică dă orbeşte cu barda, unde apucă: în Mincu, în Vadim Tudor. El nu mai judecă, beculeţele i-au fost arse cu prilejul scurtcircuitului de acum un an, cînd a fost dat afară cu şuturi bine gîndite de la „România liberă”. Asta chiar e culmea: să fii concediat pe motiv de moralitate chiar de către una dintre magherniţele presei române, înseamnă că eşti cu mult mai putred decît Băcanu! Mai nou, fostul meu coleg de liceu, care şi-a luat numele noii neveste (crainică la BBC!), vrea să devină biograful meu. De cîteva luni, face ce face şi-mi scrie viaţa. Avantajele democraţiei sînt multiple: dacă înainte îşi scria denunţurile într-un singur exemplar, acum şi le scrie în 500.000 de exemplare, cine mai e ca el? Acum înţeleg eu de ce Cristoiu l-a recuperat pe acest Stănescu: avea nevoie de un căcănar (vorba lui Vaclav Havel), care să-i cureţe toaleta turcească! Doar nu era să-şi bage el mînuţele albe şi durdulii, cu gropiţe în coate, în cele mai abjecte răbufniri de canale. Pe cînd Stănescu asta face de cînd se ştie, ba chiar e mîndru, aşa cum le întoarce şi le suceşte el nu mai e nimeni capabil, doar dintr-un statut de turnător murdar a scornit că, de fapt, se lupta cu… terorismul internaţional! După acelaşi tipic al minciunilor îmi rescrie şi mie viaţa. Ba că tata ar fi fost legionar ţigan, căpetenie prin Obor, ba că am primit o mare sumă în dolari de la ambasadorul Irakului, ba că i-aş fi turnat la Securitate pe Buhoiu şi alţi români de prin S.U.A., ba că eu i-am dezbinat pe exilaţii români (de parcă eu i-am făcut să se împuşte şi să se sfîşie încă din 1945, pe cînd nici nu eram născut), în fine, ba că sînt „cel mai mare moşier din România”! Nu ştie şarpele ăsta ce să mai facă pentru a mă umple de noroi de sus pînă jos. Aşa cum îl ştiu, cu buze vinete de pizmă ţigănească, cred că şi-ar tăia bucuros o mînă dacă ar reuşi să mă înfunde cu ceva. Nenorocirea lui şi a stăpînului său utecist, Cristoiu, este că (iertaţi-mi lipsa de modestie!) sînt prea mare pentru ei. Vorba unui om de spirit: tot ce nu mă doboară, mă înalţă! Aşa că, orice ar scrie ei, degeaba. Eu moşier? Dar n-am cumpărat nici un fel de pămînt, pentru că asta înseamnă să fii moşier, să ai pămînt! Aş pierde timpul dacă aş repeta ceea ce am mai scris. Într-o vreme în care arabii şi evreii (vezi Max Bănuş), dar şi ungurii au cumpărat zone întinse din ţara aceasta, prin mijlocitori români, nişte viermi de la „Evenimentul zilei” se uită pe gaura cheii să vadă ce fac eu. În realitate, nu eu, ci Societatea Comercială „România Mare” a cîştigat o licitaţie perfect legală, intrînd în posesia unor rămăşite ale unui fost CAP după ce pămîntul a fost dat proprietarilor săi de drept, ţăranii. N-aveam voie să participăm la licitaţie? Pot oare Cristoiu, Stănescu şi Cârciog să interzică licitaţiile din România, din lumea întreagă? Hîrtiile înecate în tuş tipografic, pe care le-au publicat hingherii de presă, nu dovedesc nimic, ca de obicei. Un viceprimar ţărănist din comună (fost condamnat de drept comun) i le-a vîndut lui Ardei Umplut pe bani grei. Dar l-a păcălit, eu i le-aş fi dat, gratis. Altceva?

Am să public o scrisoare pe care mi-a adresat-o primarul comunei. Reiese din ea cîte probleme reale, de viaţă adevărată, sînt în vatra unui sat românesc şi cîte speranţe îşi pun oamenii în noi. Am să închei cu un citat din invocata lucrare „Porcii”, care vine ca o tichiuţă de mărgăritar pe capul mărunt, de jagardel ţigănesc, al acestui S.R. Stănescu. Să nu uităm că el a primit ordin de la noii lui stăpîni să-i scoată „eroi naţionali” pe trădătorii de ţară I.M. Pacepa şi Liviu Turcu şi, în acelaşi timp, să-i mitralieze zilnic pe adevăraţii patrioţi români. Ia notiţe, cioară: „Nu e român care să nu manifesteze cea mai adîncă scîrbă pentru canaliile mai prejos de dispreţul omenesc, cari, pentru o lulea de tutun, pentru un ciocan de rachiu ori pentru un pumn de gologani, s-au aşezat sub cortul duşmanului şi împroaşcă pe conaţionali cu bale infecte, care dezgustă adînc pînă şi pe cei cari îi plătesc”. Şi încă ceva: în 2 ani de zile eu n-am cîştigat nici un leu de la Butimanu şi n-am beneficiat nici de produse. Fetiţa mea bea lapte praf din comerţ. Halal moşier!

CORNELIU VADIM TUDOR, 16 aprilie 1993

(Text reprodus din volumul I „Quo vadis Europa“)

COMENTARII DE LA CITITORI