Portrete de actori celebri de la Hollywood: Danielle Darrieux (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Danielle Darrieux a rămas un copil răsfăţat al amintirilor noastre. Filmele ei au fost puncte de atracţie, deoarece erau ceea ce în literatură sînt, astăzi, „best sellers“. Mayerling, filmul lui Litvak, în care apărea alături de Charles Boyer; Băieţoasa şi Prima iubire, ambele turnate în regia soţului ei, Henri Decoin; Taras Bulba, în care rolul titular era deţinut de Harry Baur, au însemnat etape importante în evoluţia vedetei.
Epoca postbelică a înfăţişat publicului o Danielle Darrieux victorioasă asupra timpului, căreia anii nu izbutiseră să-i micşoreze farmecul, oferindu-i, dimpotrivă, o maturitate artistică incontestabilă.
Dovada cea mai evidentă a fost rolul din Roşu şi Negru, transpunerea romanului lui Stendhal, în care Gerard Philippe, în ciuda strălucirii şi a tinereţii sale, a trebuit să admită că s-a aflat într-un con de umbră şi să spună: „după dumneavoastră, doamnă“.
Iar filmul Domnişoarele din Rochefort i-a făcut pe cinefili să-şi reamintească cele mai bune momente din cariera vedetei care, pe vremea aceea, îşi putea permite, uneori, să trişeze, folosind farmecul privirii şi al surîsului. Nu împlinise, încă, 20 de ani…
În 1947, o colegă de şcoală a Daniellei Darrieux a povestit revistei „Film Pour Vous“, cîteva întîmplări din adolescenţa actriţei.
S-a născut la Bordeaux, la 1 mai 1917. Tatăl său fusese medic. Mama rămăsese singură cu 3 copii, Danielle, Claudette şi Olivier. Familia era foarte unită. Iar între copii nu existau mari diferenţe de vîrstă.
Spre a-şi putea întreţine odraslele, mama a fost nevoită să dea lecţii de canto. Era o bună muziciană şi avea o voce minunată. La început, se gîndise s-o determine şi pe Danielle să devină cîntăreaţă. Dar aceasta considera vocalizele drept nişte exerciţii prea plictisitoare şi-şi descurajase mama care, în lipsă de ceva mai bun, se consolase, acceptînd ca fiica ei să cînte la violoncel. Pe Danielle o pasiona acest instrument poate şi pentru că existau foarte puţine violonceliste şi ei îi plăcea să nu fie ca toată lumea. Prietena ei mai spunea că lumea vorbea întotdeauna despre „micuţa Danielle, care este extrem de înzestrată“. Era, adesea, prima din clasă. Ceea ce le cam supăra pe celelalte colege, deoarece nu putea fi socotită studioasă şi era foarte dezordonată. Avea degete de zînă. Rochiile pe care le confecţiona pentru păpuşile ei erau minunate, ca şi puloverele tricotate, cu desene drăguţe şi fanteziste. Faptul că era destul de bună la învăţătură, calităţile de muziciană, ca şi cele de croitoreasă, i-au adus stima mamelor. Era foarte des dată de exemplu. Nu se putea numi, totuşi, un copil cuminte, blînd; avea un caracter mai degrabă turbulent. „Ce prostie, spunea Danielle prietenei ei, să fii fată. Tare mi-ar fi plăcut să fiu băiat.
M-aş fi făcut marinar sau explorator, sau orice, numai să mă mişc, să nu stau tot timpul locului“.
Prietena îşi mai amintea şi de o altă confidenţă. „Devenisem foarte bune prietene. Într-o bună zi, mi s-a destăinuit: «Ştii, sînt îndrăgostită. E formidabil!»“.
Era primul ei flirt. Nu împlinise încă 15 ani. El îi împlinise de mult. Era înalt şi sportiv. Se duceau cu barca pe lacul din Bois de Boulogne. Dar nu ca să se plimbe, aşa cum fac îndrăgostiţii. Ci ca să se întreacă în concursuri de vîslit. Prin mijlocirea fratelui ei, Olivier, acesta îi trimitea versuri, la care ea îi răspundea în timpul orelor de matematică. Prietena avea sarcina s-o prevină, dacă risca să fie surprinsă.
Un dialog interesant a avut loc, la un moment dat, între ele:
– Simt că nu-1 voi putea iubi decît pe el toată viaţa, a spus Danielle.
– Dar mama ta, ce crezi c-ar spune dacă ar şti?
– Mama nu ştie nimic. Am să-i fac surpriza în ajunul căsătoriei. Deocamdată, pe mama n-o preocupă, în legătură cu mine, decît să fac o carieră în muzică, să devin violoncelistă. Ar vrea să intru la Conservator.
– Ţi-ar plăcea?
– Da, destul de mult. Dar e greu; trebuie să munceşti mult.
– Eu, dacă ar fi să aleg o carieră artistică, aş prefera cinematograful, i-a spus prietena.
Danielle a izbucnit în rîs.
– Cinematograful! Ah! Nu, asta niciodată.
– De ce?
Se strîmbă.
– Nu ştiu. Nu-mi spune nimic. Nu-mi place cinematograful. Mă duc rareori la filme şi atunci mă plictisesc.

(va urma)

LAZĂR CASSVAN

COMENTARII DE LA CITITORI