Portrete literare (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Titu Maiorescu a susţinut ideea că un critic nu poate fi şi poet (probabil se referea şi la el, care era lipsit de imaginaţie). Dar George Călinescu l-a contrazis, afirmînd că, la mijloc, ar fi vorba doar de actul creator: „Eu cred că un scriitor poate să creeze în toate genurile, nu există demarcaţiuni în domeniul spiritului“. Tot el adăugînd, mai tîrziu: „Critica nu înseamnă absenţa însuşirilor literare, ba, dimpotrivă, le implică“. Dincolo de exactitatea şi rigoarea documentară, de fineţea şi adîncimea analizelor estetice şi a aprecierilor valorice, opera de critic şi istoric literar a lui G. Călinescu se caracterizează prin virtuozităţi artistice proprii unui scriitor autentic, de reală vocaţie. El adoptă un stil plin de imaginaţie şi libertate de exprimare. În concepţia sa, istoria unei literaturi este o ştiinţă inefabilă şi o sinteză epică, un scenariu dramatic, cu intrări şi ieşiri, şi o epopee cu eroi şi forme. G. Călinescu este un umanist cu vocaţie renascentistă, posedat de setea erudiţiei, dar şi de tentaţia armoniei, preocupările sale vizînd manifestări variate ale spiritului. El a subliniat, în mai multe rînduri şi în mod insistent, ideea că exerciţiul critic nu trebuie disociat de capacitatea expresivă a autorului, de posibilitatea lui de a crea în orice domeniu al frumosului. Stilul intelectual şi artistic al criticului este incitant tocmai prin capacitatea sa speculativă enormă, avînd la bază asocieri de idei neaşteptate, paradoxuri şi imagini şocante. Biografiile literare neromanţate sînt scrise în cadenţe de poem epic şi portret intelectual de factură narativă, în maniera cunoscută a lui Sainte-Beuve.

Plecînd de la această idee, „Istoria literaturii române de la origini pînă-n prezent“ este un „roman al literaturii“, conţinînd mai multe portrete şi descrieri, decît aprecieri critice şi estetice ale diferitelor opere. Metoda folosită a fost una de factură narativă, din succesiunea căreia putem determina capacitatea de creaţie a Poporului Român şi trăsăturile caracterului nostru naţional. Surprinzătoare este, la Călinescu, în primul rînd, puterea sa de mişcare în întreaga istorie a literaturii române, cu toate perioadele ei – veche, modernă şi contemporană – unde, folosind ca unic criteriu de apreciere valoarea estetică, întreprinde cea mai îndrăzneaţă reconsiderare a fenomenului artistic din cîte s-au făcut. În acest sens, criticul şi-a structurat epocile, deceniile şi perioadele literaturii române cu un inedit farmec, cu titluri şi subtitluri care se reţin de la sine: „Descoperirea Occidentului“, „Mesianicii utopici“, „Romantici macabri şi exotici“, „Micul romantism provincial şi rustic“, „Poetul naţional“ etc. Această manieră de reconstituire a literaturii naţionale a făcut şi prozeliţi, lui Călinescu urmîndu-i Al. Piru, Eugen Simion, Eugen Barbu, Ion Rotaru, L. Ulici şi M. Popa.

Dar, să ne oprim la primul capitol, cel cu descoperirea Occidentului, şi să observăm primele notaţii: „Întîile semne de occidentalizare – îşi începe criticul analiza – se văd încă din jurul anului 1700. E vorba, bineînţeles, de Occidentul cultural. Ţările Române n-au fost niciodată în afara Europei, şi începuturile lor dezvăluie o puternică ţinută feudală…“. După care criticul discută cazurile unor cărturari vestiţi în epocă, precum Petru Cercel, autor de versuri italiene; Iacob Heraclitul, care visa o universitate latină la Cotnari; Dimitrie Cantemir, întîiul savant român – membru al unei academii străine; stolnicul Constantin Cantacuzino, şcolit la Universitatea din Padova, şi alţii. Cînd ajunge la cronicarul şi poetul Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), primul clasic de la noi, în ordine cronologică, şi patronul unei familii de cărturari, G. Călinescu reţine cîteva aspecte inedite din biografia acestuia: „Ianache era un libovnic şi a avut trei soţii…“. Şi Ion Budai-Deleanu (1760-1820) se bucură de un portret original: „Un om cu desăvîrşire occidental, fără a pierde nimic din spiritul ţăranului ardelean, el a fost adevăratul poet al latiniştilor. O simplă ochire prin opera şi notele lui ne încredinţează că avea o cunoştinţă desăvîrşită a literaturilor clasice, apoi a celei italiene, germană, franceză, poate engleză…“.

Să mai zăbovim o clipă asupra capitolului „Clasicii întîziaţi“ şi să reţinem portretul făcut lui Costache Conachi (1777-1849), a cărui poezie „se învîrte în jurul iatacului şi al sofalei, şi Eros îi e stăpînul“. Ca om, ,,Conachi era un Petrarca ras în cap, cu chip de faun oriental, cu işlic, anteriu şi iminei, obişnuit a subtiliza pe sofale şi a-şi trimite mesagiile prin ţigani lăutari…“. Trecem, en vol d’oiseau, peste capitolul ,,Romantici“, în care străluceşte figura proeminentă a lui I. Heliade Rădulescu – „un mesianic ceţos şi egoist“, dar şi „un puternic cultural“, adică poet, traducător, jurnalist, om politic şi autor de gramatici – şi ajungem la capitolul „Întîii umorişti“, în care se evidenţiază preromanticul Costache Negruzzi (1808-1868) care, prin scrierea „Alexandru Lăpuşneanul“, a pus bazele nuvelei istorice de la noi: „Lăpuşneanu este un damnat romantic, osîndit de Providenţă să verse sînge şi să năzuie spre mîntuire. El e disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciunilor omeneşti, hotărît şi răbdător. Tăierea boierilor e purtare de criminal fanatic, într-o privinţă, de om politic rece, într-alta…“. Pînă la ivirea lui Eminescu, pe cerul literaturii noastre strălucea Vasile Alecsandri (1821-1890), poet, prozator, dramaturg, autor de epistole literare, culegător de folclor şi diplomat. Contemporanii îl copleşesc cu omagiile lor. „Junimiştii şi-l aminteau venind la şedinţele lor, adaugă şi G. Călinescu. Poetul, obsecvios şi rece, strîngea mîna lui Maiorescu şi a lui Iacob Negruzzi, care se grăbeau să-i împingă fotoliul, şi saluta global, cu dignitate, restul asistenţei, ridicată, respectuos, în picioare“. Le fel de spumoasă este şi opinia criticului cu privire la drama „Despot-Vodă“, despre al cărui personaj central scrie: „Despot-Vodă e un aventurier ambiţios, inteligent, cult, mare seducător de oameni, uşor pompos şi fanfaron, cum se şi cuvine unui conducător… Prăbuşirea lui nu se poate explica prin trădarea unei femei, ştiut fiind că un principe găseşte oricînd alte femei şi alţi acoliţi care să-l înconjoare. Despot cade prin chiar însuşirile lui, incompatibile cu starea ţării, prin idealurile lui utopice. Universitate la Cotnari, cruciadă împotriva Semilunei, astea nu încălzesc pe boierii conştienţi de imposibilitatea lucrurilor. Despot cade înjunghiat, fiindcă istoria Moldovei arată cum că mijlocul tradiţional şi sănătos de a scăpa de un pretendent extern este uciderea“. Capitolul XI – „Proza şi teatrul după 1859“ – îl are în frunte pe Alexandru Odobescu (1834-1895), un „anticar“ (istoric, arheolog şi prelucrător al cronicilor muntene). Scrierea „Pseudo-Kinegeticos“ a rămas în istorie mai mult prin această formulare a lui Călinescu: ,,Odobescu, de altfel cozeur şi un erudit frecventator de saloane, aici, bate cîmpii cu graţie pe simpla firmă verbală a vînătorii“. Şi Nicolae Filimon (1819-1865), creatorul ,,Ciocoilor vechi şi noi“, întîiul roman social din literatura noastră, rămîne ţintuit cu litere de aur: ,,Prin temă, «Ciocoii vechi şi noi» este un mic roman stendhalian (fără filiaţie directă şi fără luciditatea analitică), iar Dinu Păturică, un Julien Sorel valah. Păturică nu e un simplu şi vulgar vînător de avere, ci un însetat de toate senzaţiile vieţii…“.

(va urma)

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI