Portrete literare

in Alte știri

 

Analiza operei lui B.P. Haşdeu (1838-1907) începe cu aprecierea asupra dramei acestuia, „Răzvan şi Vidra“, ţinînd cont că scriitorului, pe lîngă erudiţie şi talent, îi curgea în vene şi sînge evreiesc: „Este drama individului apăsat de prejudecata publică. Răzvan e un ţigan de ispravă, cu ştiinţă de carte, român prin mamă, fost rob mînăstiresc şi slobozit de vlădică… Răzvan e un paria îmbrăcat în haine efemere ale puterii în luptă. Destinul lui implacabil, din tragedia greacă, a fost înlocuit de reaua naştere, apăsînd asupra geniului lui…“. Demn de interes şi pentru epocile viitoare a rămas şi portretul făcut lui Titu Maiorescu (1840-1917): „Maiorescu este, mai întîi de toate, un mare polemist. Cînd vrea să dea de înţeles că adversarul e cu totul inferior, se coboară, şi el, mai multe trepte, şi-l lămureşte într-un limbaj de o uşurinţă pălmuitoare. Dacă, însă, adversarul are cultură, atunci criticul devine distant şi, într-un stil potrivit mijloacelor celui studiat, sugerează incapacitatea acestuia de pătrundere reală a problemelor. În cazul lui Sion, ajunge simpla dovadă că acesta nu ştie ce este un hexametru. Gherea, mult mai slobod în lumea ideilor, e luat pe sus, ca unul ce n-are competenţa de a se amesteca în estetică. Lui Duiliu Zamfirescu nu i se putea aduce, pe faţă, învinuirea de incultură. Atunci, Maiorescu rezolvă tăios problema: poeţii nu au căderea să dea opinii critice…“. Cel mai scînteietor omagiu care i s-a adus, vreodată, Poetului Naţional îl are ca autor tot pe George Călinescu. Ce-i drept, nemuritoarele cuvinte se găsesc la sfîrşitul monografiei „Viaţa lui Eminescu“, apărută în 1932, dar ele merită să le mai reproducem o dată: „Astfel se stinse, în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi cîte o stea va veşteji pe cer, în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale“. După Mihai Eminescu vine Ion Creangă (1837-1889): „Ca şi Caragiale, Creangă este un dramaturg deghizat în prozator, un monologhist, iar limba sa e, de fapt, limba eroilor. În «Soacra cu trei nurori» dăm de eternul conflict dintre noră şi soacră; «Capra cu trei iezi» este ilustrarea iubirii de mamă; «Dănilă Prepeleac» demonstrează că prostul are noroc… «Amintirile» nu ies, nici ele, din această formulă şi simbolizează destinul oricărui copil. Aici nu este nimic individual, cu caracter de confesiune, ori de jurnal, căci Creangă povesteşte copilăria copilului universal. Aşadar, tehnica rămîne, în ultima analiză“. Iată-l şi pe I.L. Caragiale (1852-1912), fixat de George Călinescu în cîteva fraze antologice: „Caragiale este, după Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, deşi lucrul nu a fost luat în seamă, toţi fiind izbiţi de aspectul umoristic al operei. Naturalismul lui este radical, cu preferinţă pentru patologie şi sociologie…“. Sau: „Opera lui Caragiale e subestimată de unii sub motiv că ea zugrăveşte moravurile şi că ele sînt efemere. Cu toate acestea, există tipuri sociologice, precum există categorii individuale, şi piesa de moravuri nu stă mai prejos decît piesa de caracter“. În sfîrşit, „Teatrul lui Caragiale e plin de ecouri memorabile, ce au asupra spectatorului, care le anticipează, efectul delirant al melodiei în opera italiană“. Purtător al unui nume sîrbesc şi absolvent de şcoli maghiare şi germane, cosmopolitul Ioan Slavici (1848-1925) era „un om sucit“, ca să nu zicem altfel, dar opera sa este remarcabilă. Şi nuvelele lui sînt analizate în aceeaşi notă beletristică: „În «Budulea Taichii» se tratează misterul psihologic al unor fiinţe cu înfăţişare neînsemnată în copilărie şi, în caz de ambiţie, în clasa de jos. Pe Huţu, care ţine cimpoaiele tatălui său, învăţătorul îl îndeamnă să meargă la şcoală, şi copilul prinde aşa gust, încît fiecare treaptă îi dă ambiţia să meargă şi mai sus, şi ar fi ajuns mitropolit, de n-ar fi intervenit autorul cu o consideraţie de ordin etic“. Din capitolul XVIII, intitulat „Tendinţa naţională“, reţinem portretul pe care Nicoale Iorga (1871-1940) i-l face lui Titu Maiorescu, relevînd, prin aceasta, un talent remarcabil: „Fără a fi un portretist plastic, scrie George Călinescu, el izbutea să sugereze prezenţa cuiva în imagini, sau scurte definiţii pline de umor: «Cald şi frig – scria el despre Titu Maiorescu, pe care nu l-a putut suferi -, nu i-a fost nimănui lîngă dînsul. A trecut printre oameni, întrebuinţîndu-i, de multe ori, dispreţuindu-i, în taină, întotdeauna. El însuşi trebuie să-şi fi fost indiferent sieşi»“. Despre un roman de-al lui Mihail Sadoveanu (1880-1961), Călinescu opinează: „Savoarea limbii este aşa de definitivă, încît, fără îndoială, «Zodia Cancerului» se numără printre capodoperele de stil ale literaturii noastre“. Portretul făcut lui Calistrat Hogaş (1847-1917) este mai plastic decît opera sa: „Calistrat Hogaş e un profesor, deci un cărturar. Literatura lui e livrescă, fără a fi seacă, pedantă, cu prospeţime. Hogaş e paralizat din respect pentru clasici şi nu îndrăzneşte să scrie decît la bătrîneţe, după lungi examene de conştiinţă“. În încheiere, vă prezentăm alte păreri, de aceeaşi factură, semnate de divinul critic George Călinescu:
* „Multă vreme numele lui Cezar Petrescu a fost înconjurat de o stimă literară necuvenită, şi formula «mare romancier» i-a fost oferită generos, cu un loc alături de Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu. Dar Cezar Petrescu nu-i decît un manufacturier modest, cu meritele sale într-o literatură încă restrînsă“. * „Camil Petrescu este, în roman, un anticalofil, partizan al dicteului automat. Bergsonian şi proustian, înţelege să cultive, fără stînjenire, fluxul amintirilor, dar şi gidean, respectînd autenticul în jurnale, în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii“. * Tudor Arghezi (1880-1967): „Niciodată proiectarea subiectivităţii noastre istorice, a memoriei care se coboară pînă în subconştient, pînă la colectorul ancestral («Testament», «Arheologie») n-a fost făcută, în literatura română, cu mai multă putere de evocare. Tudor Arghezi este cel mai mare contemporan al nostru“.
Sfîrşit
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI