Portrete. Vasile Militaru şi Panait Istrati

in Lecturi la lumina ceaiului

S-au împlinit 55 de ani de la moartea lui Vasile Militaru (1885-1959), poet foarte popular în perioada interbelică, ignorat, pe nedrept, astăzi. Se spune că, în mai toate casele, se găsea cîte o carte de-a lui şi aproape fiecare om îi ştia pe de rost cel puţin o poezie. De aceea, e de mirare că George Călinescu, în „Istoria literaturii române“, îl consideră un fabulist trivial, care, inexplicabil, a avut un mare succes la public. O explicaţie tot s-ar găsi, dar numai pînă la un punct. Cunoscînd orientarea politică a poetului, precum şi oportunismul criticului, nedrept şi în alte cazuri, din pricini conjuncturale, lucrurile s-ar cam lega: Vasile Militaru s-a născut în comuna Dobreni-Cîmpurel, Ilfov, într-o familie de ţărani cu mare credinţă în Dumnezeu. A început să scrie versuri de la vîrsta de 15 ani. La 18 ani publică prima poezie în revista „Literatura şi arta română“, fiind remarcat de Alexandru Vlahuţă şi alţi poeţi din epocă. A continuat cu o serie de fabule, apărute în publicaţiile „Drum nou“ şi „Porunca vremii“. Debutează editorial în 1915 cu volumul „Strop de rouă“, cu timpul, urmînd alte volume: „Chiot peste neamul meu“, „Curcubeu peste veac“, „Fabule“, „Viermi şi stele“. În 1933, ca atîţi alţi intelectuali, se apropie de Mişcarea Legionară, căreia îi va închina mai multe poezii, adunate în volumul „Temelie de veac nou“ (1938), semnat cu pseudonimul Radu Barda. După schimbarea de macaz din 1944, va plăti scump pentru trecutul său legionar (după cum plăteşte şi astăzi, cînd este la fel de ignorat). Mai întîi, este eliminat din biblioteci şi din librării. După aceea şi din Societatea Scriitorilor Români. Cîţiva ani reuşeşte să fenteze puşcăriile. Dar, în 1959, fiindcă refuzase să scrie pentru comunişti, este condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale“ şi la 12 ani de închisoare corecţionară. Aşa ajunge la închisoarea Ocnele Mari, unde va muri curînd. Avea 74 de ani. A fost îngropat sub un măr, să nu i se cunoască mormîntul. În 1965, familia şi prietenii i-au găsit osemintele şi i le-au reînhumat la Cimitirul Bellu. Pe crucea lui este scris următorul epitaf. „Cînd voi fi cu trupul închis într-un sicriu,/ Nu voi fi eu mortul, ci voi fi un viu!/ Şi voi zice lumii din ale vieţii porţi,/ Iată-mă, eu, viul, plîns de nişte morţi“… Opera de căpetenie a lui Vasile Militaru rămîne volumul „Divina zidire“, care este o sinteză biblică în versuri şi cu ilustraţii. Din motive uşor de înţeles, volumul, la care trudise 25 de ani, a văzut lumina tiparului abia în 2002, la Editura „Lumină din lumină“. Aceasta, însă, nu a fost singura lovitură dată de autorităţi, şi post-mortem, lui V. Militaru. Celebra lui poezie „A venit aseară mama“, scrisă în 1930 şi dedicată prietenului său George Enescu („A venit aseară mama/ Din sătucu-i de departe,/ Ca să-şi vadă pe feciorul/ Astăzi, domn cu multă carte“), i-a fost atribuită lui… George Coşbuc, poate printr-o corelaţie forţată cu celebra poezie a acestuia, „Mama“: „În vaduri, ape repezi curg/ Şi vuiet dau în cale…“. Dar aceasta n-a fost singura ispravă a tovarăşilor culturnici. Alte poezii ale lui V. Militaru, precum „M-am născut într-un bordei“, „Am vorbit cu Moş Crăciun“ sau „Christos a înviat“, cică ar face parte din… fondul de aur al literaturii populare şi nu ar merita prea multă atenţie.

„Spovedanie pentru învinşi“

La 15 februarie 1929, Panait Istrati se înapoiază din călătoria de 1 an şi jumătate, făcută în URSS, şi se opreşte la Paris. Îi scrie prietenului său, Romain Rolland, povestindu-i despre grozăviile stalinismului văzute acolo. Romain Rolland îl sfătuieşte să nu spună nimic despre eşecul revoluţiei în URSS, încheind: „Zăvorăşte-te! Ai văzut acolo şi realizări mari. Povesteşte asta“. Nefiind omul care să tacă în faţa unei nedreptăţi, el se pune pe scris şi, în octombrie 1929, cartea sa, „Spovedanie pentru învinşi“, apare în librării. R. Rolland este înspăimîntat de conţinutul cărţii. Partidul Comunist Francez dă semnalul atacurilor la adresa scriitorului român de limbă franceză, la care se raliază toată presa comunistă din Occident. Urmează campania pusă la cale de Henri Barbusse, care urmăreşte asasinarea morală a prozatorului. Panait Istrati a cunoscut mizeria cea mai atroce. De mic a răbdat de foame, a tremurat de frig şi a îndurat bătăi cumplite. În mod firesc, a fost atras de timpuriu de ideologia de stînga şi de acţiunile muncitoreşti din Brăila, oraşul natal, unde pătrunderea capitalismului favorizase exploatarea cea mai cruntă. În 1909 devine secretarul sindicatului din Portul Brăila. Totodată, începe lunga serie de colaborări la ziarul „România muncitoare“. În 1913 începe să vagabondeze prin Orient şi prin Europa. A învăţat franţuzeşte doar cu un dicţionar, acum se perfecţionează citindu-i pe marii clasici francezi. După război, îl cunoaşte pe Romain Rolland, care, descoperindu-i talentul de povestitor, îl îndeamnă să scrie. Încet-încet, povestirile sale, redactate în limba franceză, cuceresc Europa. Panait Istrati ne-a prezentat perioada de început a capitalismului românesc, dar, pe măsură ce relaţiile de viaţă burgheze se consolidează, caracterul homeric al eroilor săi – precum moş Anghel, Dumitru, haiducul Cosma sau Chira Chiralina – se transformă în tragism. Cărţile lui se angajează, ca nişte soldaţi, în războiul pe care poporul său îl poartă pentru libertate şi dreptate socială. De aceea, acceptă să viziteze Uniunea Sovietică, unde revoluţia comunistă, pusă în slujba poporului (cum se ştie, doar declarativ), deschisese drumul spre o viaţă mai bună. Entuziasmat de cele auzite despre ţara lui Lenin şi Stalin, se gîndea chiar să se stabilească acolo.

Cutreieră Uniunea Sovietică în lung şi-n lat şi, pe măsură ce cunoaşte realităţile, nefardate de propaganda comunistă, dezamăgirea lui se transformă în consternare. URSS nu mai era ţara libertăţii şi a bunăstării oamenilor, ci „ţara stalinismului confiscat de nomenclaturişti, care trăiau în opulenţă, în timp ce poporul era exploatat, asuprit şi înfometat“.În mod normal, Kominternul nu tolerează o asemenea atitudine şi declanşează campania calomniilor împotriva lui Panait Istrati. Coordonatorul atacurilor se arată a fi Henri Barbusse, care-şi foloseşte condeiul acuzîndu-şi fostul prieten de „fascism“, „agent al siguranţei din România“ sau că „denaturase greva minerilor de la Lupeni din 1929“.

Şi în România „Spovedanie pentru învinşi“ a avut ecou, împărţind opiniile în două tabere: cei care l-au acuzat pe scriitor de trădare a idealurilor comuniste şi ceilalţi. A trădat Panait Istrati pe cineva sau ceva? Cel care a dat tonul reabilitărilor a fost criticul Alexandru Oprea. Prin anii ’60 îl acuza pe scriitor de „rătăciri politice care-l împinseseră în tabăra duşmanilor democraţiei şi ai socialismului şi îl făcuseră să scrie o carte calomnioasă despre Uniunea Sovietică“. Peste un deceniu, însă, Al. Oprea îşi schimbă opiniile. Atîta vreme cît această lucrare este „cartea de vizită“ a unui scriitor-cetăţean şi combatant pentru libertate şi drepturi sociale, nici vorbă de trădare. Panait Istrati a dezvăluit cangrena care începea să roadă dictatura comunistă. El nu s-a dezis niciodată de convingerile sale comuniste, rămînînd, pînă la moarte, fidel idealurilor clasei muncitoare. „În cartea sa, Panait Istrati, acest înger rătăcitor modern, nu a făcut decît să denunţe fascismul şi stalinismul“, afirmă Al. Oprea în concluzie. Tîrziu, prin 1987, pînă şi Partidul Comunist Francez şi-a făcut autocritica, recunoscînd că stalinistul H. Barbusse îşi bazase acuzaţiile pe nişte minciuni. Şi ziarul „L’Humanité“ avea să scrie: „Trebuie recunoscut lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat) de pionier în lupta pentru demascarea stalinismului“.

Paul Suditu

 

COMENTARII DE LA CITITORI