Porumbeii, căprioarele, caii

in Poeme

Porumbeii şi căprioarele! Cele mai gingaşe vieţuitoare de pe pămînt. Primele reprezintă zborul spre infinite zări albastre, celelalte, saltul spre culmile învăluite-n ceaţă, ale munţilor.

Porumbelul – o bijuterie a naturii, o fiinţă atît de blîndă, atît de duioasă. El n-are glas să-ţi vorbească, dar ochii săi, plini de viaţă şi de lumină, ne spun atît de multe… Este mesagerul binelui, al liniştii şi al păcii pe acest pămînt, pe unde, efemer, ne este dat nouă, muritorilor, să ne aflăm într-o scurtă trecere, pentru ca, apoi, trupurile să ni se întoarcă în el, iar spiritele noastre să meargă în lumea de dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu. Instinctul şi inteligenţa îl fac pe porumbel să zboare pînă la mari depărtări şi, după ce a colindat mări şi ţări, el revine, cu precizie, în acelaşi loc de unde a plecat. „Un porumbel de aur îmi ciugule din mînă./ El mi-a adus, din lume, o floare de măslin./ Privirea lui cea blîndă mereu o să-mi rămînă/ Un semn al frumuseţii şi-al harului divin“.

Căprioarele – cu blana mătăsoasă ca penele de porumbel, cu ochii la fel de blînzi şi de vii ca ai gingaşului înaripat! Simbol al frăgezimii lumii, al bunătăţii şi-al frumuseţii ei, căprioara străbate păduri adînci, urcă ţancuri de stînci spre vîrfurile cele mai înalte ale munţilor, ca să coboare, apoi, spre a-şi potoli setea, la undele izvoarelor, pitite, în luminişuri sacre, de codri seculari.

Căprioara – prietena omului şi-a vieţii, blînda faptură a firii – a inspirat cea mai frumoasă poezie scrisă de un autor foarte tînăr, dar cu sclipiri de geniu. Versurile nemuritoare descriu zbuciumul din sufletul unui copil, atunci cînd nevinovata făptură e jertfită în focul înalt, întru salvarea vieţii lui: „Ce-i, inimă? Mi-i foame!… Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…/ Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!/ Mi-i somn… Ce ‘nalt îi focul! Şi codrul, ce adînc!/ Plîng… Ce gîndeşte tata? Mănînc şi plîng. Mănînc!“ (Nicolae Labiş – „Moartea căprioarei“).

Minunate sînt aceste creaţii ale Domnului pe pămînt: porumbelul şi căprioara. Dar puteam, oare, să nu amintesc, aici, calul? Tocmai pe el să-l uit, pe acest nobil animal, cu copite de bronz, tari, ca piatra munţilor? Pe cel mai vechi şi devotat prieten al omului, alături de cîine, patrupedul pe care astăzi îl prigonim şi pe care-l ucidem, în mod barbar, după ce-l lăsăm, singur, pe drumuri?

Cu picioarele lui fine, ca nişte aripi de porumbel, calul este capabil să străbată munţi înalţi şi văi prăpăstioase, ori să te ducă-n galop, pe drumuri albe, prin pripoare întunecate sau prin lunci înverzite, la iubita care te aşteaptă, cutremurată de fiorul magic al iubirii!

Calul – care şi-a purtat stăpînul în grele războaie, sau care i-a însoţit pe regii încoronaţi ori neîncoronaţi, recunoscuţi ori nerecunoscuţi, în caleştile lor, poleite cu aur, înfiorînd sufletul multor supuse, ori nesupuse… Calul, frumosul zeu, înfruntînd ierni năpraznice, prin nesfîrşite zăpezi, a inspirat genialul vers al lui Serghei Esenin: „Ah! Voi sănii, sănii. Şi voi cai, voi cai!“. Calul – şi omul! Perechea de basm, semn al iubirii şi al înţelegerii, fără grai, între om şi animal.

Căprioara, porumbelul, calul… Cel puţin pentru aceste fiinţe binecuvîntate, merită să trăieşti, tu, omule, stăpîn al pămîntului şi slugă sfielnică (jertfelnică) a bunului Dumnezeu, în trecătoarea ta viaţă.

GEORGE MILITARU

COMENTARII DE LA CITITORI