Poveste de Paști

in Tabletă de scriitor

Paștele are farmecul lui… La noi, în casă, copil fiind, această sărbătoare era tratată cu credinţă şi rugăciune de întreaga familie… Îmi amintesc cum, odată cu intrarea în Postul Mare, nimeni din casă nu mai avea voie să suduie, iar de mîncat de dulce, nici vorbă… Adică, ouă, carne, lapte etc. Pentru noi, era simplu să respectăm Postul, fiindcă oricum nu aveam de nici unele în casă. De sărbătorile Paştelui, mama se îngrijea să ne facă şi nouă pască, ouă roşii, cozonac, măcar în această zi, și să nu mai alergăm cu traista de gît după urzici pe dealurile din preajma satului… Era o bucurie Paștele, nu doar pentru noi, ci pentru toţi sătenii cu familii sărmane, pentru că vremea se încălzea, iar soarele, cu belşugul lui de raze, ne dezmierda oasele îngheţate de gerul aspru al iernii… Cu o zi înainte să frămînte aluatul pentru pască şi cozonac, mama îmi amintea ce aveam de făcut, trecînd cu degetele-i uscate de muncă peste capul meu, cu părul tuns, în scări, cu foarfecele:

– Daniele, mîine, odată cu ivitul zorilor, ai să te duci la mătuş-ta Bia să faci focul la cuptor… Am vorbit cu ea… Vezi să nu adormi pe vatră… Avem multă treabă azi!…

Ceilalţi fraţi aveau de făcut alte treburi mai grele decît mine: de ridicat la vie, de curăţat păşunea de mărăcini, fiind chemaţi de autorități, pentru că, după sărbătorile de Paști, trebuiau să iasă turmele de oi la păscut.

Mătuşa Bia, vecina noastră, era singura de pe ulița noastră care avea cuptor de pîine, şi cînd sătenii aveau ceva de copt îi băteau în poartă, iar femeia nu le cerea în schimb nimic… Erau destui oameni care, la vremea aceea, nu aveau posibilitate să cumpere pîine şi nici nu aveau de unde, aşa că îşi făceau singuri în casă pîine din grîul cules, bob cu bob, de pe pămînturile lor.

Odată ce mama zicea o vorbă, nu aveai cum să te împotrivești: mort-copt, trebuia să i te supui hotărîrii sale. Nu era o femeie care să nu ne fi iubit, însă viața grea o făcea să se comporte aspru cu noi. Văduvă fiind, trebuia să se impună în privința educației noastre, căci nu eram un copil, doi, în bătătura casei, ci şapte copii, care mai de care mai năzdrăvan. Cu braţele pline de lemne, dam fuguţa la mătuşa Bia… Lemnele erau aşa de uscate, că de îndată luau foc, iar cărămizile se încingeau văzînd cu ochii… Din cînd în cînd, atît mama, cît şi mătuşa Bia, dădeau fuga să vadă cum mă descurc… într-un fel, mă supravegheau!… Spre ora amiezii, cînd trebuia să pună tăvile în cuptor, mama, cu o cîrpă udă, prinsă într-un vîrf de arac, curăţa cenuşa din cuptor și, pe o lopăţică, introducea fiecare tavă… Apoi acoperea gura cuptorului cu o bucată de tablă, care să ţină căldura constantă, iar la anumite intervale de timp, verifica nu cumva să se ardă aluatul din tăvi.

– Ţie, îmi zicea mama, dezmierdîndu-mă cu dragoste și bunătate, pentru că ai fost ascultător şi ai făcut focul la cuptor, în prima zi de Paști, după ce ai să-ţi faci rugăciunea, am să-ţi dau un cozonăcel.

Nu ştiu dacă am primit cozonăcelul promis, pe care îl pusese în mod special pentru mine într-o cănuţă micuţă de tablă, dar ceea ce îmi amintesc sigur este faptul că în prima zi de Paști, de pe masa noastră nu au lipsit cozonacul, pasca, ouăle roşii, pentru că mama ştia a respecta tradiţiile Paştelui, aşa cum a învăţat şi ea de la părinţii ei. Din păcate, azi, mama şi mătuşa Bia sînt pulbere de stele… În amintirea lor mă vrednicesc a mă ruga lui Dumnezeu să le ierte întru vrerea Sa, în aceeaşi lumină binecuvîntată a Sfintelor Paști, așa cum au trăit întreaga lor viaţă, în smerenie şi bucurie pe acest pămînt, prima noastră casă întru spirit şi viaţa de apoi.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimentalׅ“

Păreri și opinii