Poveste din cartelul de Est

in Lecturi la lumina ceaiului

Informaţie difuzată acum cîteva zile, în regim de breaking news: În platforma continentală din Marea Neagră, aparţinînd României, s-a descoperit, recent, un zăcămînt uriaş de gaze naturale, însumînd, după primele estimări, 30 de miliarde de metri cubi!

…Ce bine era cînd era rău! În sensul că, prin anii ’70, eram tineri, sănătoşi, făloşi – vorba cîntecului, ca la douăzeci de ani, fără griji şi fără bani. Mă rog, nu chiar fără bani, fiindcă jucam baschet la ICED, echipa celei mai mari întreprinderi de construcţii din ţară. Ca atare, angajaţi pe diverse şantiere (fictiv, desigur, fiind vremea profesionismului camuflat, sau a falsului amatorism, ziceţi-i cum doriţi), primeam salarii frumuşele, başca fel de fel de sporuri. Atunci l-am cunoscut pe Ovidiu Ioaniţoaia, proaspăt angajat la „Sportul”. Fusese trimis de nu ştiu cine să investigheze cum de-şi permiseseră cîţiva absolvenţi de facultate – în care Statul investise, nu glumă, pentru a deveni profesori!- să nu se prezinte la locurile de repartiţie, preferînd să „lucreze” ca muncitori necalificaţi.

De fapt, noi ştiam cine-l trimisese: pînă la absolvire, fuseserăm legitimaţi în echipa de primă divizie a Institutului de Cultură Fizică. După Examenul de Stat, cum se numea pe atunci, rectorul Leon Teodorescu a insistat să nu ne luăm repartiţii, promiţînd că ne va angaja, care asistent, care laborant, pentru a continua să jucăm în echipa Institutului. Avînd încredere în dom’ profesor, altminteri „tăticul” nostru pe întreaga durată a studiilor, l-am ascultat, rămînînd toată vara în pregătiri cu vechea noastră grupare. Pentru ca, toamna, să ne anunţe că, reuşind la admiterea în anul I cîţiva jucători de valoare ai timpului, nu mai are nevoie de noi. Mare domn, mare caracter!

Ce era să facem? Întrucît regulamentul permitea să ne transferăm, plus că doar treceam strada Uranus, ne-am refugiat în haită la ICED, precum sirienii în Ungaria sau Serbia – în curînd, şi la noi. Nu numai atît, dar la prima confruntare directă cu fosta noastră echipă, le-am administrat „mai valoroşilor” (ei n-aveau nici o vină, fiindu-ne chiar buni prieteni) o corecţie severă, ceea ce a stîrnit mînia profesorului Teodorescu, Dumnezeul să-l ierte! Mai ales că, spre finalul meciului, ca o mică, dar dreaptă răzbunare, i-am arătat insistent tabela de marcaj a sălii Floreasca, făcîndu-l să plece val-vîrtej din sală, exact cum pleacă Gigi Becali din lojă, la 0-3 „pentru” Steaua, în minutul 85. Drept represalii, în calitatea sa suplimentară de vicepreşedinte al CNEFS, de care aparţinea şi ziarul „Sportul”, l-a trimis pe Ioaniţoaia, să ne facă, vorba aia, ca la „Nufărul”! Numai că Ovidiu a înţeles imediat cum stau lucrurile, scriind un reportaj corect, nicidecum o anchetă la comandă.

Cu riscul să vă plictisesc… Şi, totuşi, sper să nu vă plictisesc; cei în vîrstă, să nu zic bătrîni, ne amintim de una-alta, iar cei tineri află una-alta. Să mai abordăm şi fleacuri, nu doar probleme majore, în interesul poporului! Că m-am săturat de-atîtea discursuri cu subiect şi predicat, de-atîta grijă pentru diasporă (Care diasporă? Cea plecată din România, fiindcă n-a avut nimeni grijă de ea?!), ori pentru laptele acrit şi cornul ronţăit de şoareci, livrat şcolilor! Nu ştiu ce să mai fac – să rîd?, să plîng? -, năpădit de obsesia lui Băsescu pentru situaţia (nu cumva banii?!) „Salvării”, ori de vehemenţa strigată pe „do de sus”, din marginea şoselelor de centură. Apropo: în urma episodului „linia de centură” voi cere co-despăgubiri, ultrasunetele emise atunci de marmazel Gorghiu spărgîndu-mi paharele de bacara moştenite de la bunica dinspre tată!

Scuze pentru divagaţie… Exceptînd finalul, profesorul Teodorescu se dovedise un dascăl şi un om de mare calitate. Adăugînd trecutul lui de fost jucător internaţional baschet-handbal (pe atunci, polisportivii de genul lui Herold, Fűlop, Flamaropol erau la modă; modă prelungită pînă pe vremea hocheisto-tenismenului Ion Ţiriac), merita preţuirea noastră. În timpul războiului, fusese încorporat, ajungînd să lupte la Cotul Donului. Moment în care ziarele timpului au anunţat, cu litere mari-chenar negru-fotografie, moartea eroului Leon Teodorescu! La Bucureşti, bineînţeles, familie îndoliată, bocete, coroane, ferpare, „Patria recunoscătoare” etc, etc. Apoi, inevitabila bătălie între rubedenii, pe bruma de avere rămasă. Păi, ce?, numai fraţii Dolănescu?! Pentru ca, după o vreme, eroul să apară teafăr şi decorat! Vă imaginaţi – ţipete, leşinuri, mîrîstîrcuri, precum în Parlament, pe frunţile lui Voşganian, Şova şi cine-o mai urma…

Întrucît, ascultînd de dom’ profesor, în iulie nu-mi luasem repartiţia ce mi s-ar fi cuvenit, la Şcoala Sportivă nr.1 Bucureşti, în octombrie m-am trezit acasă cu o hîrtie, prin care eram anunţat că sînt repartizat din oficiu în comuna Coşereni, aproape de Urziceni. Ceea ce, conform legilor de atunci, dacă nu mă prezentam la post, sau nu obţineam negarea repartiţiei, ar fi echivalat cu o penalizare substanţială. Călare pe MZ-ul meu 125, împreună cu colegul şi prietenul Horia Măluşel, repartizat la Afumaţi, pornim în marea expediţie. Pe el, fiind aproape de Bucureşti, l-au convins să rămînă profesor acolo. Eu, în schimb, ţineam morţiş să obţin negarea. Am ajuns la directorul şcolii din Coşereni, care mi-a arătat toată bunăvoinţa, numai că, susţinea omul, nu mai depindea de el, ci de primarul comunei. Acesta, negăsind de ani de zile un profesor de educaţie fizică, făcuse demersuri peste demersuri la Ministerul Învăţămîntului. Aşa că directorul nu-mi acorda prea multe şanse, chiar nici una, să-i obţin semnătura pe cererea mea de negare. Dar, dacă tot ajunsesem pînă acolo, hai să-ncerc marea cu degetul! Cînd să pun piciorul pe podeţul din faţa primăriei, mai-mai să dea peste mine un individ venit în viteză pe bicicletă. Fereală-reflex din partea mea, nici pic de frînă din partea lui… Matahala de vreo 130 de kilograme rupe balustrada, prăvălindu-se, cu bicicletă cu tot, în şanţul de sub podeţ! Încercînd să-l prind, cad şi eu peste el, cu cele numai 70 de kilograme pe care le aveam atunci, terfelindu-mi vindiacul alb, cumpărat de la un turist francez, şi blugii abia aduşi din Polonia. Păi, ce, numai Băsescu să facă bişniţă cu blugi?! Tipul prăbuşit în şanţ era deopotrivă şi beat mort şi… primarul Coşereniului! Beat-beat, dar comunist de omenie: nu mai ştia cum să-şi ceară scuze, cum să mă îmbuneze, cum să?… Peste un minut aveam semnătura lui şi ştampila primăriei!

În vara lui 1968, imediat după încheierea campionatului, plecăm cu echipa la mare, în cantonament de refacere. O pregătire relaxată, de deconectare… Dimineaţa jucam între noi, sau cu băieţii de la Farul Constanţa, pe un teren din Mamaia Nord. Într-una din zile, se nimerise pe acolo, urmărindu-ne de pe margine, fostul baschetbalist, de acum mare crainic TV, Ilie Ciurăscu. Nu singur, ci însoţit de frumoasa crainică Ioana Măgură. Care avea să-l părăsească după o vreme pe Ciurăscu, dar şi România, alegînd Germania Federală. Unde, fată deşteaptă!, avea să se mărite cu directorul postului de radio Europa Liberă, Noel Bernard. Păi, ce numai Monica Columbeanu să o pună ca lumea?!

Seara continuam „pregătirile” la restaurantul „Modern”, în care cînta fostul baschetbalisto-rugbisto-tenisman Horia Moculescu (ultima dată, pe terenul din spatele Casei Vernescu, i-am dat un 6-2, 6-1 să mă ţină minte! El nu recunoaşte, dar aveţi cuvîntul meu că ăsta a fost scorul.). Nu ne duceam singuri, ci însoţiţi ba de cîte o suedeză, ba de vreo nemţoaiacă sau norvegiană, căci în anii aceia, pe Litoral, cel mai rar auzeai vorbindu-se româneşte. Şi nu întîmplător ne avertizase Horia că, dacă o ţinem tot aşa, vom ajunge în lotul naţional de amanţi, nicidecum în cel de baschet…

Într-o altă dimineaţă, zîmbitor, distins, ne aplauda de pe margine ministrul de Externe Corneliu Mănescu. Mare iubitor de sport (nelipsit la galele de box, la meciurile de fotbal ale Stelei şi ale naţionalei), ne-a întrebat dacă poate să joace şi dumnealui cîteva minute. Se mai discută? Am acceptat, foarte onoraţi. Iar în continuare, înalt şi agil cum era, nu s-a făcut de rîs. Baschetbalista Laura Codruţa Kövessi încă nu era inventată, că am fi primit-o bucuroşi şi pe ea, s-o testăm niţel, ce şi cît ştie. Nici baschetbalistul Victor Viorel Ponta; l-am fi luat în echipă numa’ de-ai dracu’, să co-moară… Nu, în nici un caz ”comoară”! Să moară de co-necaz, co-Gorghiu, care dimineaţa face piaţa!

Altă dimineaţă, alţi spectatori pe marginea terenului: un grup de turişti – credeam noi – înalţi, atletici, exuberanţi, comentau gălăgios fazele în engleză. Mai exact, în americană, după accent. La final, unul dintre ei ne abordează: „Nu vreţi să susţineţi un meci şi contra noastră? Ne pricepem oarecum la baschet, şi ne-ar face plăcere să ne mişcăm niţel.” Am acceptat. Şi chiar se pricepeau; nu ne-au bătut, nici chiar aşa!, dar ne-au întins binişor. După joc, ne-au invitat să bem un pahar împreună. I-am dus la „Modern”, să vadă americanii că avem şi noi un Frank Sinatra. Păi, ce, numai ei?! Dialogul s-a legat de la sine – erau geologi şi specialişti în prospecţiuni, angajaţi de partea română să investigheze platforma continentală a Mării Negre. Unde, ţineţi-vă bine!, dăduseră peste… un imens rezervor de gaze naturale!! Îmi amintesc exact cum a formulat unul dintre ei ideea:

Dormiţi pe cea mai mare bombă cu hidrogen a Planetei!

Aşadar, senzaţionala descoperire de „ultimă oră” era cunoscută încă din 1968, dacă nu şi mai de mult. Dar să lăsăm istoria, bine că, în sfîrşit, s-a decis partea română să facă ceva! Numai că abia aici începe marea problemă, pe cît de dificilă, pe atît de interesantă: cu cine ne vom asocia în acest demers, nici uşor, nici ieftin? Căci nu oricine dispune de metodologia, utilajul, fondurile şi specialiştii necesari unor foraje submarine, la 1500 de metri, poate şi mai mult. Tot de la breaking news aflăm că parteneri de nădejde ne vor fi compania rusă Lukoil Overseas şi cea americană Pan Atlantic. Care, dacă am înţeles bine, vor coopera strîns cu cei de pe platforma semi-submersibilă Transocean LTD, societate şi ea americană.

Precis, domnilor-gospodini-gentlemeni?! Nu-i vreo greşeală?!… Nu, nici gînd, ştirea repetîndu-se cu obstinaţie. Şi atunci, cum rămîne cu cea de-a doua ediţie a războiului rece (poate şi fierbinte!) dintre Rusia şi SUA?!… Păi, rămîne ca-n gară. Ca-n gara Deveselu, pentru care ruşii ne ameninţă cu o ploaie de rachete, iar americanii ne-au umplut de trupe şi de armament greu!

Vorba lui Arşinel, Daţi-le ceva de vrăjeală! Cînd intervin miliardele, gîlceava încetează cît ai zice cartel! Întrebaţi-i şi pe politicienii noştri, banul conduce lumea, nu politicul! Or, aşa stînd lucrurile, îi va permite Lukoil Overseas lui Putin să mişte-n front?! Sau Pan Atlantic, lui Obama?!

Deci, să nu mai vadă generalul cu doar două stele Bau-Bau, că-mi scapă numele, stafia unui iminent atac rusesc! Nici expertul militar Radu Tudor! În teatrul de operaţiuni Marea Neagră, comanda fiind preluată de generalul cu 30 de miliarde de stele Ivan Transocean Balşoi Big Business (păi, ce, numai Călin-Constantin-Anton-Popescu-Tăriceanu să aibă cinci nume?!), putem dormi liniştiţi. Primejdia cea mare vine dinspre noi, nu dinspre Moscova! Dar, atenţie, să nu înţelegeţi greşit; mă gîndesc să nu explodeze naibii bomba cu hidrogen, pe care dormim din 1968, dacă nu cumva de vreo zece mii de ani…

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI