Povestea aviatorului erou, care a zburat la -40 de grade cu documentele Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918

in Lecturi la lumina ceaiului

Povestea aviatorului erou, care a zburat la -40 de grade cu documentele Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918

 

La cimitirul din Rădăuţi, singurul din ţară traversat de o cale ferată în uz, se află, din primăvara lui 1981, un mormînt pe a cărui cruce stă scris numele de Vasile Niculescu, un bătrîn ceasornicar, care s-a stins discret, ba chiar în anonimat, la 90 de ani. Povestea lui se leagă, însă, puternic de unul dintre cele mai importante momente din Istoria românilor: ziua de 1 Decembrie 1918. Atunci, Vasile Niculescu era pilot… Două vieţi a trăit de fapt Vasile Niculescu, două vieţi diferite, ca două romane care se întîlnesc într-un punct crucial.

La 23 noiembrie 1918, un aparat de zbor pilotat de Vasile Niculescu şi capitanul Victor Precup a plecat de la Bacău spre Blaj, mai exact spre Cîmpia Libertăţii, pentru a duce mesajul despre Unire al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, act hotărîtor pentru convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, deoarece guvernul român, aflat la Iaşi, şi Consiliul Naţional Român Central nu puteau comunica decît pe calea aerului, din cauza iernii aspre. În avionul care a aterizat în dupa-amiaza de 23 noiembrie pe Cîmpia Libertăţii, aducînd mesaj de pace, se aflau un sac plin cu manifeste şi o geanta sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea primului-ministru Ion I. C. Bratianu pentru Consiliul Naţional Român Central. Zborul se efectuase la doar 2.600 de metri, cu un Farman 40 nr. 3240. Fiecare membru al echipajului avusese faţa protejată de un strat gros de parafină, singura soluţie pentru a supravieţui la -40 de grade Celsius. Piloţii nu avuseseră nici paraşute, nici armament, iar carlinga fusese deschisă pe tot parcursul zborului.

După ce au fost întîmplinaţi cu urale de mulţimea care aştepta sosirea lor, cei doi temerari au mers la Palatul Mitropolitan, iar avionul a fost păzit de 8 soldaţi din Garda Naţională, care se schimbau din oră în oră, pentru a se încălzi la un foc aprins cu lemne. La 6 seara, Restaurantul Patria a găzduit şedinţa festivă, cînd Vasile Suciu, preşedintele Consiliului Naţional Român din Blaj, a anunţat hotărîrea ca echipajul Niculescu-Precup să revină la Bacău şi să dea vestea că românii din Transilvania se vor uni cu ţara. Iar la Palatul Mitropolitan s-a hotărît să se ţină o Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, pe 1 decembrie. La plecare, avionul ducea un document oficial, care a avut drept consecinţă realizarea celui mai important eveniment din Istoria românilor. Atunci, mulţi şi-au exprimat dorinţa şi sub o formă neconvenţională, punîndu-şi semnăturile pe pînza avionului. După acest moment, ce a schimbat prezentul şi viitorul unei ţări, toată lumea s-a aşteptat ca locotenentul Vasile Niculescu să primească Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. Ceea ce nu s-a întîmplat. Iar eroul s-a retras încet-încet, a schimbat mai multe oraşe, s-a bucurat şi s-a întristat de anonimatul său. Literatura de aviaţie îl mai ţine minte. Manualele de istorie, mai puţin.

Cariera lui aviatică s-a oprit în 1926, la cererea sa, după ce a fost transferat la Centrul de Recrutare din Rădăuţi, prin Ordinul 37368/ 1926, emis de ministrul de Război. Cîţiva ani mai tîrziu, fostul aviator ajunsese în Regimentul 96 Infanterie, iar în ‘37 era căpitan în rezervă. Din 1918 pînă în 1937, aviatorul a lucrat la Comandamentul Şcolii de Aeronautică (1924-1925), după ce devenise căpitan, în 1923, graţie înaltului Decret Regal nr. 5634, emis în 24 octombrie 1932.

În vara lui 1919, la mai puţin de un an de la zborul istoric, Vasile Niculescu a mai fost încercat de destin, încă o dată. La 23 iunie, avionul pe care îl pilota în timpul unei acţiuni de recunoaştere în Transnistria a aterizat pe liniile bolşevice, iar el a fost luat prizonier la Odesa, unde a fost reţinut timp de o lună întreagă.

Ultimele două decenii de viaţă, în plină Epocă de Aur, le-a trăit într-un Bucureşti cu puţine urme de normalitate. Doar în 1961, în decembrie, a primit, se pare, o scrisoare de la Andrei Popovici, fostul comandant al Grupului 2 Aeronautic Tecuci, care amintea celebrul şi extraordinarul episod pe care i-l datorează istoria românilor. În rest, uitare…

Iată textul scrisorii: „Nu este prilej de sărbătoare creştinească şi naţională care să nu trezească în mine amintirea zborului dvs. la Blaj, atunci, la începtul iernii, în anul 1918. Zborul acesta rămîne înscris în istoria şi în analele întregirii Neamului Românesc. Camarazii zburători v-au aşezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătoreşti din războiul cel mare şi sfînt. S-a văzut nedreptatea pe care conducătorii ţării din acele vremuri au avut-o faţă de dvs., de a nu va acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu ştiu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea şi la actul de dreptate ce vi se cuvin”.

În urma acestui om a rămas o poveste. Povestea unei Mari Uniri…

Historia.ro

COMENTARII DE LA CITITORI