Povestea calului şi a diriguitorilor de legi

in Maxime şi reflecţii

Pînă mai ieri, badea Gheorghe, din satul meu, avusese serviciu. Lucrase la Căile Ferate Române. Muncise, cu palmele, de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, pentru un amărît de salariu, ca să-şi crească odraslele. Dumnezeu îi dăduse, în bătătură, o droaie de copii, cel mic – vreo 10 anişori, iar cel mare – prin clasa a XI-a. În total, 5 guri de hrănit. Nu mai punem la socoteală cocioaba, care, şi ea, trebuia aranjată, pentru că bătrînii, adică părinţii lui, o zidiseră după posibilităţi, întotdeauna viaţa ţăranului român fiind grea. Şi sărmanul meu consătean făcuse naveta pînă de curînd, pentru că, odată cu listele de restructurări (nu era să pice vreun funcţionar de prin birourile care îi diriguiau leafa şi-i pontau orele de muncă, şefii, de, nu aveau atîta inimă rea într-înşii, încît să-şi lase de izbelişte apropiaţii), căzuse beleaua pe el să rămînă fără serviciu, fiind dat în şomaj. Dar cum omul nu era obişnuit să trăiască numai din ce i se oferea de către Stat, vorba cuiva, la o conferinţă de presă, şi-a luat destinul în propriile mîini şi, de dragul copiilor săi, s-a hotărît, după ce a strîns cureaua cît a putut, să-şi cumpere un cal. Nu voia să-i îndestuleze cu averi pe cei dragi, sau cu maşini, cum se întîmplă în lumea fiilor unor demnitari, şi nici să le zidească, aidoma părinţilor acestora, vile de o eleganţă exorbitantă, ci doar să le ofere ceva cît să supravieţuiască şi, în plus, un caieţel, pe care, prin bunăvoinţa dascălilor, să ia notiţe la toate materiile. În concluzie, voia să-şi cumpere un cal, dar nu cum e cel din poveste, ci unul obişnuit, care să mănînce iarbă de pe păşuni şi coceni din aceia în care numai hlujanul e de ei, nu cu jăratec, că de, şi animalul are de suferit, ca şi stăpînul său, de pe urma tranziţiei, sărăciei, umilinţei şi cîte şi mai cîte batjocoriri şi gîlcevi. Ca să te plîngi cuiva, nu ai cui şi nici nu are cine să te asculte, cîtă vreme prin buzunarele răpciugoase îţi bate vîntul. Omul îşi cumpărase calul ca să-şi mai îndulcească viaţa, dar şi pe cea a copiilor şi a mamei acestora, care, de o bucată de vreme, era pironită la pat, fiind măcinată de o boală neiertătoare. „Am să fac cărăuşie“, spunea el. ,,Am să cîştig un ban. Nu voi lăcomi, ca ăi de sus, sătenii sînt, în majoritatea lor, sărmani, ca şi mine… Cred că şi Roibul – aşa îl chema pe cal – are să mă înţeleagă. Îl văd. Îi cunosc sufletul“. Şi omul s-a pus pe treabă. Zi de zi, noapte de noapte putea fi zărit pe uliţele satului, ba cu o căruţă plină cu lut, de la lutărie, ba cu o putină cu apă, de la fîntînă, ba la moară, ba la tîrg. Şi aşa pînă într-o dimineaţă, cînd, spre mîhnirea sătenilor, badea Gheorghe a putut fi văzut pe prispa cocioabei lui, cu cei 5 plozi în jurul său, desculţi şi dezbrăcaţi, plîngînd. Vărsau lacrimi ca după mort. Cu o noapte în urmă îi furaseră hoţii căluţul, siguranţa existenţei lui şi a alor săi. Boceau, bieţii copii, după căluţul care-i dusese în spinare o vară întreagă, pe dealuri şi pe lunci. Plîngea sărmanul om, că iar i se va îngreuna viaţa, şi cele ce-i trebuie pentru gospodărie mai mult îi vor lipsi, că nimeni nu a vrut să ţină seama de necazurile lui, cînd a fost pus pe liber de la serviciu. Dar… Şi se văita omul, gîndindu-se, cu durere, că nu are ce le pune în farfurie copiilor, iar nevesti-sii că nu are cu ce să-i ia medicamente. Şi plîngea în disperare după căluţul său, pe cînd alţii, înconjuraţi de gărzi de corp, făceau declaraţii pe la TV, sau la radio, că drepturile omului trebuie respectate şi aprofundate. Cum? În ce mod? De către cine? Badea Gheorghe a ştiut, de mic, care-i este dreptul, şi anume acela de a munci. Şi iată că acest drept i s-a luat acum. Mai mult, indivizi certaţi cu legea sînt lăsaţi să-şi facă de cap pretutindeni, violînd femei, buzunărindu-te în mijloacele de transport în comun, ziua în amiaza mare, sau furînd animale, ori bunuri materiale de prin gospodăriile oamenilor. Şi toate acestea se întîmplă din cauză că diriguitorii nu au vreme să-şi întoarcă privirea către cei sărmani, care s-au dus la urne să le dea votul. Şi, totuşi, lumea trăieşte, trăieşte la voia întîmplării. Omul de rînd este nevoit să treacă prin nenorociri care-i stînjenesc existenţa, fiindcă pentru el nu există decît Dumnezeu.

Ion Machidon,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI