Povestea copilăriei mele

in Restituiri

Bunica mea a fost şi mama mea, pentru că eu mi-am petrecut copilăria fără mamă. Tata s-a însurat a doua oară cu o femeie serioasă şi bună, din Măceşu de Sus, o comună aflată la 7-8 km de Bîrca, peste dealuri. Se numea Constantina, i se zicea Margareta şi avea o demnitate excepţională în confruntarea cu viaţa. Era învăţătoare. A rămas lîngă tata în toate transferurile la care era obligat marele reacţionar liberal, ca să nu-şi refacă organizaţia. Uneori am fost şi eu cu ei, pe unde ajungeau, la Cîrna, de exemplu, dar cea mai mare parte a timpului am trăit-o alături de bunicii mei. Maica-mare m-a învăţat mila, aşa cum tata-mare m-a învăţat tabla înmulţirii.
Biata maică! Venea prăbuşită de la cîmp sau de la vie, mai avea şi ceva oameni care o ajutau şi care se întorceau de la cîmp odată cu ea. Îşi dădea cu apă rece pe faţă şi pe mîini, îşi îndrepta spinarea şi se apuca de gătit, că oamenilor le trebuia şi masă, frînţi cum erau după ziua de trudă. Dacă avea norocul să fie cineva pe-acasă, cînd era la cîmp, nu-i mai rămînea la întoarcere decît să pună mîncarea la încălzit, să frîngă pîinea pentru fiecare şi să toarne nişte ţuică oltenească în ceşti, că toţi considerau – şi aşa şi declarau – că o ţuică la osteneala noastră merge. Uneori gusta şi maica-mare din ceaşca de ţuică, dar mînca imediat varză acră sau murături şi dădea din cap, parcă spre a se scuza: ,,Ete, îmi fu şi mie să beau o ţuică…”. După masă, în serile de vară, întoarsă de la cîmp sau de la vie, maica-mare se apuca de treabă, ca şi cum pînă atunci n-ar fi muncit. Fusesem şi eu cu ea la secerat. Tata-mare nu mergea la secerat. Maica îl justifica: ,,Mă, voi să nu vă uitaţi la tat-tău că nu vine la secerat, că el a lucrat toată viaţa cu capu’, acolo are el sînge mai mult şi nu poate, moare dacă vine pe căldurile astea. Şi ce-ar zice satu’ să-l vadă pe el, care a fost revizor şcolar de Dolj, cu curu-n sus prin ale grîului?”.
Totuşi, tata-mare muncea mult, maica îl ferea de lucrul în soare, dar la cules bumbac, în cele mai grozave zile ale vieţii mele, cînd credeam că mă sufoc, aplecîndu-mă şi regretînd că sînt mai înalt decît tulpina plantei, a fost şi bunicul. Îşi punea o pălărie de paie, rămînea ultimul pe rîndul pe care-l culegea el, dar nu se lăsa pînă nu termina recolta. Muncea şi în curte, tăia viţa pe care o aducea de la via din deal, vie altoită, şi cioplea toată toamna şi toată iarna aracii. În acele nopţi de iarnă mi-a vorbit bunicul meu despre Ardeal şi despre Avram Iancu (de altfel, cei mai mulţi copii ai familiei la Cluj am învăţat!), despre Alexandru Macedon şi despre momentul în care armata împăratului suferea cumplit de sete, iar acest Alexandru Macedon a spart vasul cu apă pe care
i-l aduseseră slujitorii lui, dînd de înţeles armatei că rămîne solidar cu ea pînă şi în sete.
Cel mai emoţionant moment din nopţile copilăriei mele a fost însă cel în care bunicul meu m-a învăţat două poezii, din una nu mai ştiu decît cîteva din versuri: ,,De ce plîngi, măicuţa mea, plîng de mine şi de voi c-a murit tat-tău-n război”. Cealaltă poezie era – aveam să aflu mult mai tîrziu – scrisă de George Coşbuc: ,,A venit un lup din crîng”.
Misterul nopţii în care tata-mare îmi spunea că un copil nu poate fi dat pe nimic, din toată această lume, sporea în mine credinţa şi datoria faţă de copii. Atunci cînd vom şti să-i apărăm pe toţi copiii lumii de pervertire şi de îndobitocire, vom putea spune cu adevărat că sîntem nişte părinţi buni.
Dar nu cumva există o moară morală pusă tocmai să macine conştiinţe şi să le transforme în anticonştiinţe? Nu cumva există un malaxor care sfărîmă oasele şi face din fecioarele, neatinse nici de fluturi, şi din tinerii bărbaţi, stăpîniţi de idealuri înalte, nişte terciuri tocmai bune de transformat în curve de larg consum şi-n criminali uşor de manipulat pe scara nedreaptă a societăţii? Nu cumva copiii nu au dreptul să-şi urmeze puritatea din suflete, obligaţi de un program social neomenesc, să devină fiare?
Povestea vieţii mele cuprinde şi această întrebare. Poate chiar mai mult decît atît. Fără acest fel de întrebări şi fără acest fel de frămîntări, epopeea de ridicări şi căderi, de biruinţi şi înfrîngeri a vieţii mele ar fi o singură epigramă de larg consum.

ADRIAN PĂUNESCU
(fragment din ,,Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Adrian Păunescu”)

COMENTARII DE LA CITITORI