Povestiri cu haiduci (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Motto: ,,Idealul subconştient, de magia căruia se resimte toată viaţa americanului, este reprezentat prin figura bărbătească a indianului, căpetenia de trib, arhicunoscut din literatura pentru tineret, şi cu care s-au luptat strămoşii actualului american. Dacă s-ar face un sondaj abisal în psihologia românului de toate zilele sau a omului balcanic în genere (deloc în sens peiorativ), s-ar descoperi, credem, în zonele sale sufleteşti cele mai obscure, un ideal bărbătesc colectiv, şi anume acela al haiducului”. (LUCIAN BLAGA)

Da, haiducii nu mai sînt astăzi la modă. Dar dacă ne întoarcem la lecturile marii generaţii de scriitori şi artişti ale căror centenare şi mai bine le sărbătorim din 1980 încoace, vom constata că între titlurile hotărîtoare pentru formaţia lor sufletească şi morală sînt cele dedicate haiducilor. Sadoveanu, Arghezi, Panait Istrati, Lovinescu pomenesc această literatură, care a făcut deliciile unei copilării însetate de aventură. Fie că erau scrise de N.D. Popescu, de Panait Macri, fie de alt confecţioner al genului, povestirile cu haiduci au alcătuit hrana sufletească a sfîrşitului de Secol XIX în România, şi ele nu pot fi scoase din aliajul psihologic al acestei mari generaţii. Sadoveanu a fost atît de captivat de tema justiţiară a haiducului încît, în fiecare din volumele sale, vom găsi o figură care se revendică din cortegiul acestor cărţi care inundaseră piaţa de tipărituri a acelui veac.
Nu întîmplător, despre Tudor Arghezi s-a spus că a avut în viaţa literară şi socială românească conduita unui „haiduc“.

pag 12 2

 

Fibra acestei mentalităţi poate fi descoperită şi în multe din cărţile lui Panait Istrati. Ea a modelat nu numai sufletul unei generaţii, ci şi o literatură. Chiar dacă unele din povestirile comerciale cu haiduci ale Secolului XIX nu mai merită astăzi atenţie, tema rămîne încă grandioasă. Este una din formele de manifestare social-politică specifice Poporului Român, neanalizată încă, astfel, nicăieri. Fenomenul a avut asemenea proporţii şi i-a preocupat pe contemporani în aşa măsură, încît a intrat rapid în literatura paşoptiştilor şi, ceea ce este foarte interesant, în însemnările de călătorie ale străinilor trecători pe la noi. Mai ales haiducia de dinainte de Tudor Vladimirescu şi de după el a cunoscut o mare dezvoltare şi o popularitate care a forţat uşa literaturii. A ne întoarce la aceste figuri legendare ale istoriei româneşti, prezentate în pagini de un pitoresc fermecător, poate fi o atitudine binevenită, într-un moment în care spectatorul român se delectează excesiv cu figuri asemănătoare, propuse lui de alte culturi, literaturi şi cinematografii.
* * *
ÎN VREMEA LUI BUJOR. Cu toată prezenţa oştirilor ruseşti, nesiguranţa drumurilor era foarte mare. S-a întîmplat nu numai o dată ca ofiţeri ruşi să fie prădaţi de tîlhari pe drumurile mari, chiar în vecinătatea oraşelor. Erau multe cete cunoscute de tîlhari atît între munţi şi Prut, cît şi între Prut şi Nistru. Cea mai vestită din toate era aceea a ardeleanului Ştefan Bujor, de loc din Ţinutul Sibiului, dar stabilit de ani îndelungaţi în Iaşi, în Tătăraş, şi căsătorit cu o ieşeancă. Fusese pedepsit, pentru tîlhărie, cu ocna; dar în 1805, în urma jalbelor repetate, înaintate de soţie, îl graţiase Alexandru Moruzi. Domnul îl pusese chiar în slujba temniţei, unde a slujit mai întîi dărăbănia şi, apoi, iamăcia temniţei la doi hatmani. Supărîndu-se pentru că se văzuse silit să dea bir cu ţăranii, se lepădă de slujbă. Era însă adesea întrebuinţat de slujbaşii temniţei pentru îndeplinirea, cu plată, a unor servicii pentru armăşie. Cu acest prilej avea să pătimească. În urma arbitrarului vel-armaşului Iordache Balş, se văzu silit să-şi părăsească şi casa, şi nevasta – şi să se apuce de tîlhării la drumul mare. Ştim că, la începutul lui decembrie 1808, a căutat adăpost la un boier de neam, comisul Gheorghe Caravia, fiul serdăresei Anastasia Caravia, născută Arbore, stăpîna moşiei Sîrbii, din Ţinutul Neamţului.
Acest boier fusese căsătorit cu frumoasa Zoe Hînsaru, dar aceasta se despărţise de el, neputîndu-se împăca deloc cu firea lui barbară şi grobiană. Zice lumea că acel Caravia era în legături cu tîlharii. Se zicea chiar că lua parte la prădăciunile lor şi că nici maică-sa, serdăreasa Anastasia, nu era străină de acele fapte urîte. Caravia primi foarte bucuros să-l adăpostească pe Bujor şi-l dădu în gazdă la un ţăran din sat, la care mai era găzduit, de o bucată de vreme, şi un alt tîlhar, numit Gheorghe Ardeleanu. În cursul acelei ierni, Bujor, Gheorghe şi Caravia au săvîrşit mai multe prădăciuni, furînd mai cu seamă cai, pe care Gheorghe şi Bujor îi vindeau apoi în Cordun (aşa se numea atunci, la noi, Bucovina). Cei doi se împrieteniră într-atîta încît îşi jurară frăţie de cruce: adică fiecare din ei îşi slobozi sînge din braţ, într-un pahar plin cu vin; apoi, încrucişînd braţele, se sărutară pe gură şi băură vinul amestecat cu sîngele lor, jurîndu-şi credinţă şi ajutor la nevoie.
Cînd amîndoi fraţii de cruce şi-au propus să plece împreună după noi hoţii, Caravia a încercat să-i ademenească să mai rămînă pînă va trece, de la Roman spre Fălticeni, un negustor bogat, avînd asupra sa mai multe mii de galbeni, spre a-i aţinea calea, a-l ucide şi a împărţi între ei banii pe care i-ar găsi asupra lui.

pag 13 1
Dar Bujor şi Gheorghe, care nu erau bucuroşi să omoare, nu au vrut să aştepte, motiv pentru care Caravia s-a supărat pe ei, şi atunci cei trei se despărţiră în termeni reci. Totuşi, dintr-o pricină sau alta, Gheorghe a revenit la Caravia prin postul mare şi, de astă dată, a fost primit chiar în curtea acestuia, unde i s-a pus la dispoziţie o odaie de lîngă grajd. Apoi, la scurt timp, Gheorghe, care era un bărbat deosebit de chipeş, şi-a adus cu dînsul, într-o seară, o femeie de o frumuseţe strălucitoare, îmbracată în portul ţărăncilor din Vrancea, pe care o păzea cu cea mai mare grijă. Deoarece plecase de acasă cam în acelaşi timp cu sosirea musafirului său, Caravia nu a avut prilejul să o vadă pe Catrina – aşa se numea frumoasa femeie – decît după întoarcerea sa, tocmai în ajunul Paştelui.
Caravia a fost izbit chiar din acea clipă de frumuseţea Catrinei; a încercat în toate chipurile să se întîlnească cu ea şi să-i vorbească între patru ochi. Dar Catrina îl iubea pe frumosul tîlhar la nebunie, şi nici nu voia să se uite la Caravia, care nu era nici frumos şi nici nu avea vreun fel de vino-ncoace.
Gheorghe pricepu îndată cum stăteau treburile, şi anume că gazda sa, Caravia, nu mai putea de pofta Catrinei. Ar fi părăsit prea bucuros Sîrbii, dar se temea s-o facă tocmai atunci, deoarece aflase că mai mulţi dintre aceia pe care îi prădase în cursul iernii îl căutau pretutindeni. Avea nădejde că Bujor îl va scăpa şi aştepta din zi în zi să vină fratele lui de cruce şi să-l îndrepte la vreun adăpost sigur pentru Catrina. Dar Bujor nu mai venea, fiindcă hoţea atunci peste Prut. Relaţiile lui Gheorghe cu Caravia se stricau din ce în ce mai mult. Gazda lui nu-l dădea afară, căci ştia că ar fi luat-o cu dînsul pe Catrina, ceea ce Caravia nu vroia cu nici un preţ. Însă Gheorghe, ştiindu-l pe comis ca fiind om fără nici un Dumnezeu, crud, desfrînat şi viclean, cu toată îndrăzneala lui firească, începu să se teamă că acesta îl va ucide mişeleşte. Timp de vreo două săptămîni după Paşte, răsuflă ceva mai liniştit, întrucît Caravia dispăruse. Dar, cu două zile înainte de Sfîntul Constantin, acesta se întoarse. Caravia era vesel şi îi spuse lui Gheorghe că Bujor îi trimite răspuns să se înfăţişeze, numaidecît, la noapte, într-o o anumită crîşmă din Paşcani, căci vine, pe ascuns, să se întîlnească amîndoi acolo. Gheorghe a vrut să plece cu o căruţă, pentru a o lua cu el şi pe Catrina, temîndu-se să o lase singură la Sîrbi, chiar şi pentru o noapte. Dar Caravia a făcut în aşa fel încît în tot satul nu se găsi nici o căruţă. Atunci, Gheorghe, care ţinea să se întîlnească neapărat cu Bujor, a închis-o pe Catrina cu cheia în odaia lui, i-a dat hrana necesară pe două zile, precum şi două perechi de pistoale încărcate, pentru ca, în caz de primejdie, să se poată apăra împotriva lui Caravia. Apoi plecă la Paşcani. Acolo a stat toată noaptea degeaba, fără să dea de Bujor sau de vreun trimis al acestuia. Se întoarse plin de mînie şi, găsindu-l pe Caravia în curte, nu şi-a putut stăpîni ciuda. L-a acuzat că nu este în stare să fie nici măcar hoţ cinstit. Însă, după ce a vorbit cu Catrina, supărarea lui se făcu şi mai mare.

pag 13 2
Femeia i-a povestit lui Gheorghe că, la nici un ceas după plecarea lui, Caravia a apărut la fereastra odăii ei şi i-a spus, pe şleau, să-şi părăsească iubitul şi să trăiască cu dînsul, făgăduindu-i că ,,va purta-o ca pe o domniţă”. Şi, pentru a o ademeni mai tare, i-a arătat un frumos şirag de mărgăritare, promiţînd că i-l va da îndată, dacă primeşte să părăsească odaia în care şedea cu Gheorghe şi vine să se mute într-o odaie de taină, pe care el o avea în curtea cea mare. A mai încercat s-o convingă să nu se teamă, zicîndu-i că, în curînd, o va mîntui de Gheorghe. Dar, după ce femeia nici nu a vrut să audă de îndemnul lui Caravia de a-şi părăsi iubitul şi arătîndu-i hotărît că nu are nevoie de nici un dar de la el, acesta a devenit furios şi le-a poruncit ţiganilor să spargă uşa. Atunci, iubita tîlharului, punînd mîna pe una din perechile de pistoale şi aşezîndu-se la fereastra de la care se vedea bine tot ceea ce se petrecea afară, a strigat, cu glas hotărît, că îl va împuşca pe cel dintîi care se atinge de uşă. Ochii ei cei negri scînteiau atît de tare, şi mîna îi părea atît de sigură, încît turma ţiganilor se îndăpărtă iute de uşă. Caravia, care nu era decît un mişel, s-a ferit să meargă singur să fărîme uşa cu toporul şi a decis să o lase deocamdată în pace, urmînd să-şi alcătuiască alt plan pentru a pune stăpînire pe frumoasa femeie şi pentru a scăpa de ibovnicul ei.
După întoarcerea lui Gheorghe de la Paşcani, cu toată batjocura la care îl supusese acesta în mijlocul ogrăzii, după cîteva ceasuri, Caravia a încercat să-l îmbuneze, ba cu mîncare aleasă, ba cu vin bun pe care i-l trimise în odaie, ba cu tutun deosebit. A doua zi dimineaţă, Gheorghe plecă de acasă calare, iar comisul, prin nişte ţigani ai lui, află că tîlharul tocmise cu preţ mare un om din sat, care s-a angajat să-l caute pe Bujor, pentru a-i da de ştire că fratele său de cruce are neapărată şi grabnică nevoie de dînsul. Caravia se îngrozi, căci îi era clar un lucru: chiar dacă Bujor nu-l va pedepsi pentru purtarea lui faţă de Gheorghe, în orice caz, o va pierde cu desăvîrşire pe Catrina. Spre a preveni plecarea femeii, şi-a alcătuit repede un plan.
Le-a trimis lui Gheorghe şi ibovnicei lui, şi în acea zi, mîncare bogată şi gustoasă, precum şi un vin vechi şi bun, în care a pus să se mai aduge spirt. Apoi, în cursul zilei, a tot împrospătat provizia de băutură a amanţilor, avînd grijă, totodată, să împartă vin, din belşug, tuturor slugilor. Astfel, spre seară, cînd Gheorghe a plecat cu calul său, era ameţit de băutură. Caravia şi-a trimis cîteva slugi călare, ca să-l însoţească pe acesta, să-l ţină de vorbă şi să-i tot dea de băut din nişte ploşti mari, pe care avusese grijă să le umple cu vin tare.
Seara, cînd s-a întors spre casă, Gheorghe abia se mai ţinea pe cal, de beat ce era. Potrivit poruncii pe care le-o dăduse stăpînul lor, slugile nu l-au lăsat să meargă la poarta curţii, ci l-au dus de-a lungul gardului ce împrejmuia grădina, acolo unde îi aştepta Caravia. Ţiganii îi luaseră lui Gheorghe şi pistoalele, şi cuţitul din brîu, fără ca el, cu desăvîrşire beat, să fi încercat măcar să se opună. Îndată ce au ajuns la locul unde se afla Caravia cu mai mulţi ţigani, acesta le porunci să-l dea pe Gheorghe jos de pe cal şi să-i scoată cele două brîe pe care le purta şi care erau grele de bani. Astfel, Caravia a pus mîna şi pe armele hoţului, şi pe banii lui. Apoi, le-a poruncit scurt slugilor să-l strîngă pe Gheorghe de gît cu căpăstrul calului pînă ce va muri. Oamenii au stat o clipă la îndoială; furios, Caravia răcni către ei o sudalmă grozavă; ţiganul Ion Cojocarul se grăbi să arunce împrejurul gîtului lui Gheorghe căpăstrul calului, pe care apoi îl strînse cu putere; în acelaşi timp, ceilalţi îl loveau pe tîlhar peste cap cu ciomegile şi cu mînerele pistoalelor, iar însuşi Caravia îl împungea cu cuţitul în pîntece. Au strîns căpăstrul cu putere şi au continuat să lovească pînă cînd au văzut că Gheorghe este mort. Caravia i-a poruncit atunci unui ţigan numit Iacob Vacariul să-l spintece ,,pentru ca să fie mai repede hoit mîncat de corbi”, apoi i-a pus pe ceilalţi asasini să arunce leşul hoţului în stuful bălţii de lîngă curte.
Imediat ce a ajuns în curte, Caravia le-a cerut slugilor să deschidă fără zgomot uşa odăii lui Gheorghe, care rămăsese descuiată. A păşit înăuntru şi, găsind-o pe Catrina dormind, l-a pus pe un ţigan să o ia în braţe şi s-o ducă, în ciuda opunerii ei, căci aceasta se trezise îndată ce simţise că pune cineva mîna pe dînsa, în încăperea de taină de lîngă odaia lui. Chiar în acea noapte, mişelul a siluit-o, cu ajutorul a două slujnice.
A doua zi, Catrina era nebună.
După două zile, Caravia, văzînd că, împrejurul locului unde fusese aruncat leşul lui Gheorghe, corbii se-adună în număr mare, a chemat două dintre slugile care luaseră parte la omor şi le-a poruncit să ia trupul hoţului şi să-l îngroape, în puterea nopţii, deasupra unui mormînt proaspăt. Porunca lui Caravia a fost dusă la îndeplinire fără nici o întîrziere.
Trecură vreo douăsprezece zile; Catrina era tot nebună, şi tot închisă în odaia de taină de la curte. Caravia ar mai fi vrut să-şi astîmpere poftele asupra ei, chiar aşa, nebună cum era, dar cînd se apropia de ea, femeia ţipa atît de cumplit, muşca atît de puternic cu dinţii şi zgîria atît de tare cu unghiile, încît era bucuros să rămînă departe de ea. Altfel, nu era nimic nou nici la curte, nici în sat: de Gheorghe nu vorbea nimeni, de parcă nici nu trăise.
Într-o sîmbătă după-amiază, după ce trecuse cam jumătate din postul Sîn-Petrului, serdăreasa a plecat, împreună cu fiul ei, tocmai la Fălticeni. Un pietrar care lucra la curte pentru socoteala serdăresei, ducîndu-se în livadă ca să culeagă nişte cireşe, a văzut două ţigănci suite pe gard şi a auzit-o pe una din ele strigînd că, în ţintirimul bisericii, nişte cîini mănîncă un om mort. Pietrarul, urcîndu-se şi el pe gard şi văzînd vreo cinci cîini înghesuindu-se în jurul unui mort îngropat numai cam de o şchioapă în pămînt, deasupra mormîntului unui moşneag care răposase cu doar trei săptămîni înainte, a strigat către preotul care se afla în ograda de alături, spunîndu-i grozăvenia. S-a strîns îndată împrejurul mormîntului o mulţime de oameni. Au scos ţărîna şi s-au încredinţat că trupul uncheşului era tot în sicriu. Apoi au luat mortul celălalt, pe care nu l-au recunoscut, fiindcă nu rămăsese mai nimic din el din cap pînă la brîu, şi l-au pus deasupra sicriului, îngropîndu-l bine în mormîntul moşneagului. A doua zi, întorcîndu-se din Fălticeni, serdăreasa şi Caravia s-au scîrbit rău cînd au aflat acea veste. Au chemat preotul şi au făcut sfeştanie în casă. Dar Caravia a început să-şi facă griji, înţelegînd că lumea avea să vorbească despre o asemenea întîmplare. Atunci i-a pus pe oamenii lui de încredere, şi care fuseseră părtaşi la îngrozitoarea faptă, să cerceteze prin sat, mai ales pe la crîşmă, ca să afle ce zic oamenii despre acel mort străin.
În sîmbăta de dinainte de Sîn-Petru, a venit în sat Bujor, împreună cu alţi şase tovarăşi, şi a tras drept la crîşma boierească. Îndată ce a ajuns acolo, pe de o parte, a început să-i strîngă pe toţi oamenii, localnici sau străini, care treceau pe dinaintea crîşmei, fie călări, fie pe jos, fie cu carul cu boi – iar pe de altă parte, i-a trimis scrisoare lui Caravia, la curte, spunîndu-i să vină numaidecît la crîşmă. Caravia a răspuns că va veni mai tîrziu, fiindcă acum are o treabă de la care nu poate lipsi. Dar, deşi în cursul aceleiaşi zile, Bujor i-a trimis vorbă, în mai multe rînduri, să vină, Caravia nu a apărut.
Crîşma era acum ticsită de oamenii pe care îi adunaseră tovarăşii lui Bujor: erau pline amîndouă încăperile, prispa, pînă şi pivniţa. De la curte le fuseseră trimise lui Bujor şi tovarăşilor lui trei pîni albe boiereşti şi o ştiucă mare, cu care să se ospăteze.
Iată acum, textual, cum mi-au istorisit faptele ce au urmat nişte bătrîni care au vorbit cu oameni ce fuseseră de faţă: „După ce a trecut soarele de amiază, am început noi toţi, cîţi eram la acea popreală, într-un glas a striga şi a face rugăminte acelor oameni înarmaţi să ne dea drumul, să nu pierim de foame atît noi, cît şi vitele noastre. Ei ne-au dat răspuns să mai îngăduim puţintel, că dacă ne este a mînca, nici ei n-au mîncat pînă la vremea aceea. Iar unul dintre ei a poruncit să li se aducă din mîncarea ce le-a fost trimisă lor de la curte. Li s-au adus două pîni, pe care le-au pus pe masă. Unul a scos sabia şi a început a hăcui cîte o bucăţică, împărţind din pîine la norod, la cîţi a ajuns. Au cerut oamenilor să mai îngăduie puţin, fiindcă urmează să vină şi fiul serdăresei să se întîlnească cu ei, după care vor fi lăsaţi să plece. Mai zăbovind ei cam un ceas, fiul serdăresei tot n-a apărut. Văzînd că nu mai vine, toţi acei şapte oameni înarmaţi s-au ridicat în picioare şi au început să strige şi să întrebe: care este Ioniţă Cojocarul şi care Vasile Vetezeul? Să iasă afară din mulţime. Şi cînd primul a ieşit, unul mai bătrîn dintre cei şapte le-a spus celorlaţi să-l ia de piept pe ţigan şi să-i dea cinci bice. A spus apoi, cu glasul ridicat, că acela şi cu alţi ţigani au fost împreună cu stăpînul lor, fiul serdăresei, şi că ei l-au omorît pe fratele lor, Gheorghe. La unul din aceşti ţigani au găsit şi un chimir lat, din piele, care fusese al lui Gheorghe, adică al mortului”.
,,Cel ce fusese biciuit a dat lămuriri despre felul cum l-au ucis şi locul unde au comis fapta, adăugînd că asupra lui Gheorghe s-au găsit două chimire, unul cu bani de argint şi celalalt cu galbeni, bani pe care i-a luat Caravia”.
„Apoi, trei dintre acei şapte oameni au început să strige, plîngînd: Auziţi, norod, cum l-au ucis pe fratele nostru. Care este Ioan Şchiopu? Să iasă afară dintre ceilalţi. Cînd acesta a ieşit în faţă, au recunoscut asupra lui o parte din hainele lui Gheorghe. Ţiganul n-a tăgăduit şi a adăugat că era de faţă cînd, după omor, stăpînul lui a pus banii scoşi din chimirele celui ucis, în sipet“.
„Toţi cei şapte au început iar să strige către tot norodul care era acolo: Auziţi, norod, cum s-a petrecut uciderea fratelui nostru, şi să fiţi martori cînd vom cere la vreo judecată. Să ştiţi că şi Caravia, şi maică-sa, din mîna noastră nu vor scăpa. Noi i-am ţinut pe dînşii de drepţi tovarăşi, iar ceea ce am agonisit, cu dînsul am împărţit. Dar lui nu i-au fost îndestul banii luaţi de la noi, precum şi de la fratele nostru, pe care l-a şi omorît. Şi dacă l-au omorît, de ce nu au pus să-l îngroape? “.
„Pe Iacob Vacariul, scoţîndu-l afară dintre norod, l-au întrebat: cum de nu i-a fost păcat să-l spintece pe om şi să-l lase să-l mănînce cînii? Apoi, l-au bătut pînă ce şi-a pierdut cunoştinţa“.
„L-au mai scos pe Vasile Turc, punîndu-i întrebarea dacă el este acela care a îngropat osemintele lui Gheorghe. El a răspuns că nu a făcut decît ceea ce i-a poruncit fiul serdăresei. Atunci, unul dintre cei şapte a zis: Ai auzit, norodule, care sînt faptele feciorului serdăresei? De aceea v-am poprit, ca să auziţi cu toţii şi să puteţi fi martori!“.
„Apoi, unul dintre ei luînd o hîrtie şi călimări, a început să ne scrie pe toţi cei care ne-am aflat la acea popreală”.

(va urma)
(Textele reproduse aparţin lui RADU ROSETTI şi D. ANGHEL)

COMENTARII DE LA CITITORI