Povestiri cu haiduci (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Am dat aceste amănunte asupra felului în care oamenii au fost strînşi de Bujor pentru a fi de faţă la cercetarea menită să stabilească modul în care a fost ucis fratele său de cruce, Gheorghe, întrucît cazul este absolut unic – nu cunosc altul la fel, în ţară. Constantin Pietrarul a mai aratat că, după ce l-au ucis pe Ion Cojocarul, tîlharii Bujor şi Ciorneiu au zis: „Sufletul boierului o să dea seama de sufletul ţiganului acestuia. De ce nu-i cuconul Gheorghe Caravia cuminte, aşa cum sînt boierul Enacachi, ispravnic de Roman, şi boierul Constantin Catargiu, ispravnic de Piatra?“. Iar Ciorneiu a adăugat: „Am rămas alaltăseară la ispravnicul de Roman, şi calul meu a stat în grajd, lîngă caii dumisale, după cum şi pistoalele acestea din brîu mi le-a dăruit cuconul Enacache Milu, ispravnicul de Roman”. Această mărturie aruncă o stranie lumină asupra moravurilor administrative ale vremii.
Totuşi, asemenea indulgenţe aveau nişte limite. Un scandal ca acela ce se petrecuse la crîşma din Sîrbi nu putea să rămînă fără urmări. Deoarece era în joc o faţă boierească, isprăvnicia de ţinut, la urechile căreia afacerea ajunse în scurt timp, raportă, la Iaşi, logofeţiei de acolo. Aceasta, fără a pierde timp, l-a trimis pe vel-armaşul Darie Dărmănescu la Sîrbi, pentru a-i ridica pe Caravia, pe maică-sa şi pe co-autorii uciderii lui Gheorghe. Cînd criminalii au fost arestaţi, biata Catrina, cuprinsă de spaimă, şi-a pus capăt vieţii în momentul în care armaşul şi cei care îl însoţeau au pătruns în temniţa în care era închisă. Văzînd atîta lume străină, ea a smuls repede iataganul de la brîul unui armăşel şi şi-l înfipse în piept, înainte ca cei de faţă să fi putut face vreo mişcare pentru a o împiedica. După o amănunţită cercetare, în cursul căreia Caravia a făcut mărturisiri complete, tribunalul, în ziua de 11 decembrie 1809, i-a osîndit pe Caravia la moarte, pe maică-sa la închisoare pe viaţă, într-o mînăstire, iar pe ceilalţi co-faptaşi, la muncă silnică, în ocnă. Caravia a mai fost găsit vinovat şi de fapta de calpuzanie, sau fabricare de monedă falsă, dar, pe lîngă crima de omor, această faptă nu mai era atît de însemnată.
Boierimea moldovenească nu a făcut nici o mişcare pentru a-l scăpa de pedeapsă pe Caravia, deşi el se înrudea cu unii dintre ei; în afară de două sau trei rude mai apropiate, nimeni nu a adresat vreo cerere de graţiere. Vinovatul a fost decapitat la Copou, în ziua de 28 iunie 1810, în prezenţa hatmanului, a agăi, a vornicului de aprozi şi a poliţmaistrului de Iaşi, căpitanul-locotenent al Flotei Dicescu. Poate că mulţi dintre cititorii acestei cărţi, găsindu-l pe ţăranul Bujor mai simpatic decît boierul Caravia, vor dori să ştie ce s-a întîmplat cu el şi cum şi-a sfîrşit viaţa.
Înconjurat de numeroşi tovarăşi – ceata lui număra pînă la 11 oameni – Bujor a continuat să prade pînă în toamna anului 1810. După execuţia de la Sîrbi, găsind cu cale să dispară cîtva timp, s-a tocmit vatav la un boier pe nume Ilie Petralifu, stăpînul satului Costieni, din ţinutul Tecuciului, el însuşi hoţ şi gazdă de hoţi, unde a stat cu leafă de 70 lei pe an. Apoi, întovărăşit de alţi hoţi cu care făcuse prietenie la Petralifu, a început să cutriere Moldova şi Basarabia de mai multe ori, adunînd, în cursul fiecărei expediţii, pradă destul de bogată şi de variată. Pe lîngă bani – galbeni, carboave, irmilici şi bancnote -, luau şi haine de tot felul: giubele, şalvari, anterie, conteşe, dar şi giuvaieruri, argintării şi altele. Nu ucidea bucuros, dar a făptuit mai multe omoruri, fie în cursul luptelor cu poterile, fie încercînd să scoată bani de la victimele sale. Cînd el şi ceata lui dădeau de vreun boier de neam, îl prădau, dar fără a-l maltrata. Aşa s-a întîmplat cu spătarul Iordache Sturdza, pe care l-au prădat de toţi banii şi de toate odoarele aflate asupra sa, dar, la urmă, dacă i-au luat telegarii, i-au dat în schimb, ca să-şi poată urma drumul, nişte cai de ai lor şi 50 de lei, ca să aibă de cheltuială pînă acasă. Nevasta spătarului, care îl însoţea pe acesta, nu era deloc speriată, ci se strica de rîs de toată întîmplarea, zicînd: „Cum s-au dus lucrurile ce ni s-au luat, tot aşa au să se-ntoarcă la noi”.

(va urma)
(Textele reproduse aparţin
lui RADU ROSETTI şi D. ANGHEL)

COMENTARII DE LA CITITORI