Povestiri cu haiduci (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

REABILITAREA LUI TUNSU. Un vînt de teroare suflă peste provincii. Ai spune că vremurile eroice ale haiducilor s-au întors. Hoţii ies la drumul mare, ca pe vremea lui Pasvantoglu, fără frică de autorităţi, şi fiecare îşi teme avutul şi stă cu frica în sîn pentru gospodăria ori economiile cu trudă adunate. S-ar zice că pleiada cîntată de N. D. Popescu a reînviat şi că toţi eroii lui au evadat din filele atîtor volume, pe care le-a scris pentru a ne otrăvi copilăria. Căci, oare cine dintre noi poate mărturisi cu mîna pe inimă că n-a citit evanghelia haiducilor şi că n-a visat să facă la fel ca dînşii?
Un distins confrate, un poet de un subtil talent, care a căzut, la un moment dat, victimă, ar putea face mărturisiri curioase. Banda lui Tunsu, risipită acum, a avut momentul ei de celebritate şi începuse chiar să terorizeze paşnicii burghezi ai Iaşilor. Şi cine ştie unde ar fi ajuns, poate, dacă autorităţile nu s-ar fi amestecat la timp! Solemnele jurăminte făcute pe pumnalele de lemn, la lumina Lunii, s-au uitat de mult, şi dulcele meu confrate întru Apollo. care poartă numele unui haiduc celebru, va surîde cu duioşie, desigur, citind acestea. Nu dorul de libertate, nu vraja marilor codri, nu setea de aventuri, ori dorul de revendecări şi nevoia de a reacţiona contra celor tari, care împilau pe cel slab şi îi luau pînă si cenuşa din vatră, scot, astăzi, aceste întîrziate specimene la drumul mare.
Împrejurările de astăzi nu mai pot face să nască eroii de atunci, fiindcă, în felul lor, haiducii noştri au fost nişte eroi naţionali. Ei şi-au găsit cîntăreţii, baladele populare le-au dus faima, figurile lor i-au tentat pe mulţi scritori şi, desigur, îi vor mai tenta. Legenda, însă, i-a îmbrăcat, le-a mărit figurile, le-a deformat faptele, i-a încărcat cu pistoale şi iatagane pînă în dinţi, şi i-a mînjit de sînge, cu o dărnicie într-adevăr extraordinară. Călătorii străini care au trecut prin ţara noastră au scris şi ei despre dînşii, iar dacă haiducii lui N.D. Popescu ni se par exageraţi şi faptele lor, aproape imposibile, ce-ar trebui să mai ziceţi dacă aţi fi citit, ca mine, ceea ce scrie un autor francez, aciuit prin ţara noastră, pe vremea ocupaţiei ruseşti, despre faimosul Tunsu, fiorosul şi sanguinarul pălimar, care vîrîse toţi ciocoii de pe vremea lui în groază? Nu vreau să reabilitez această sinistră figură, nici să dau o redempţiune postumă acestui legendar bandit, dar cred interesant, în această vreme, ca să arăt cu ce ochi privea străinătatea specimenul acesta ciudat, care trăia în afară de legi şi după capriciile fanteziei lui. Potrivit lui Bellenger, faimosul Cartuş, ori fantasticul Fra Diavolo nu era nimic pe lîngă legendarul pălimar Ioniţă.
Născut în 1792, din părinţi obscuri şi săraci, Ioniţă, pe numele său adevărat, era refractar oricărei culturi, şi trîndav, ca un lazaron. Se mulţumea să-şi îndestuleze pîntecul cu orice găsea şi dormea sub orice acoperiş, fie el marele acoperiş al cerului albastru.
De la o vreme, însă, nevoia îl făcu cioban. Or, în faţa vastelor orizonturi pe întinsul cărora vîntul îşi mîna, şi el, nenumăratele turme de nouri, ciobanului nostru improvizat i se urî şi, într-o zi, rupînd, ca un alt Pan, o trestie de pe marginea unei mlaştini, îşi făcu un tulnic şi începu să cînte. Stridentele şi sibilinele sunete, nefiind însă ajutate de nici o artă, îi plictisiră pe tovarăşii săi, şi Ioniţă, ca un bun companion ce era, azvîrli tulnicul şi începu să cînte cu ceea ce-l înzestrase Dumnezeu. Sonoră şi tînără, vocea lui urca în jurul focurilor de bălegare ori de vreascuri, sub podoaba înaltului cer înstelat şi, acum, tovarăşii îl iubeau şi nu se mai săturau ascultîndu-l. S-a făcut că, într-o zi, au trecut pe acolo şi nişte boieri care, fermecaţi de glasul lui, îl luară şi-l duseră plocon mitropolitului. Ciobanul deveni psalt şi, de la 12 ani pînă la 38, sutana a avut cel mai cucernic cîntăreţ, cel mai credincios şi plin de evlavie slujitor. Dumnezeu, însă, a umplut lumea cu ce-a găsit şi, în afară de sfinţi, a mai lăsat şi femei pe lumea asta. Iar printre femeile acelea, spre nenorocirea, ori spre faima aceluia ce trebuia să treacă la nemurire, a creat-o şi pe una pe care o chema Zinca. Pentru Tunsul, cu cîntecul şi cu ce mai cîştiga cu prescurile ori cu mucurile de lumînări furate, era, însă, greu, fireşte, să poţi mulţumi o astfel de femeie. Şi cum dincolo de biserică şi de chiliile ei se întind atîtea bogăţii, pe care Dumnezeu le-a lăsat tuturor la început, şi nu numai unora, Tunsu, într-o bună zi, a aruncat sfintele ceasloave şi, înarmat cu alte arme decît mucările, şi-a adunat 30 de tovarăşi şi a luat drumul codrului.

(va urma)
(Textele reproduse aparţin lui RADU ROSETTI şi D. ANGHEL)

COMENTARII DE LA CITITORI