Povestiri cu haiduci (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

Perechile se înlănţuiră, ca nişte flori în buchete, femeile se adunau şi se desprindeau iarăşi, înşiruindu-se ca o ghirlandă, şi cavaler mai zvelt şi mai mlădios în mişcări ca străinul cu haina lui, plină de brandenburguri, nu mai era altul. Contradansul isprăvit, ultima înclinare făcută, elegant şi curtenitor, străinul îşi duse perechea la loc şi, aşezîndu-se pe un scăunel lîngă picioarele ei, aduce vorba, aşa, din senin, despre ultima hoţie a lui Tunsu. Or, se întîmplase ca frumoasa grecoaică, trecînd tocmai cu o seară mai înainte prin Pădurea Pantelimonului, fusese prădată cu brutalitate şi cu un curaj uimitor. Natural că toată această ispravă ea o dădea pe socoteala faimosului Tunsu, zugrăvindu-l în culorile cele mai negre şi mai puţin simpatice. Curtenitor, banditul stătea la pîndă la picioarele damei şi, fără ca un muşchi să tresară pe frumoasa lui figură, o asculta căutînd să se reabiliteze.
Grecoaica însă, neştiind pe cine are la picioarele ei, aşa de supus şi de blajin, urma să istorisească mai departe, plîngînd pierderea giuvaierului scump, pe care mîna nelegiuitului i-l smulsese de la gît, susţinînd că mîna aceea brutală nu putea să fie decît a lui Tunsu, pe care dacă l-ar vedea, l-ar recunoaşte dintr-o mie. Şi atunci, ca un alt Fra Diavolo, elegantul cavaler, surîzînd, scoase, cu un nobil gest, de sub straiul lui plin de brandenburguri, o cutioară în care se afla giuvaierul furat, mai frumos împodobit decît înainte. I-l întinse tinerei împreună cu tabletele lui de bal, pe care însemnă în grabă cîteva cuvinte şi, înclinîndu-se, se făcu nevăzut, ca prin minune.
Uimită, frumoasa grecoaică privi o clipă în urma cavalerului dispărut şi, apoi, deschizînd tabletele, scoase un ţipăt şi leşină. Văzuse scris pe tablete că bărbatul care, cu un minut înainte, îi stătuse la picioare aşa de supus şi care o privise cu atîta dragoste în ochi era însuşi fiorosul Tunsu, după care umblau toate poterile lui Kiseleff, căutîndu-l pe la toate răscrucile.
Bellenger mai adaugă că tabletele de bal şi giuvaeirul lăsate cu atîta dărnicie făceau mai bine de zece mii de galbeni.
Zinca însă, această ciudată şi modernă Dalilă, care-l făcuse să-şi arunce mucările şi să ia drumul codrului oricît era el de Tunsu, a găsit totuşi mijlocul să-l piardă. Prea ajunsese sclivisit pălimarul nostru şi prea îşi aducea rar aminte, acum, de graţiile ei. Şi aşa, ca mulţi eroi, a murit şi acesta, pentru că n-a ştiut să înlăture din viaţa lui pasiunile şi să nu stîrnească gelozia celei pentru care, pe vremuri, îşi purtase tigva tunsă chilug şi coada frumos împletită şi petrecută prin fes, aşa cum îi plăcea ei.
Astfel apare în cartea călătorului străin figura străvechiului pălimar, căruia i-au făcut o aşa de proastă reputaţie autorii noştri autohtoni.
Eu, unul, cred că e timpul să-l reabilitez.

Sfîrşit
(Textele reproduse aparţin lui RADU ROSETTI şi D. ANGHEL)

COMENTARII DE LA CITITORI