„Prea tîrziu…“

in Poeme

Imperialişti gîngavi şi capitalişti obezi
Miliarde de dolari au dăruit
Tuturor acelora care l-au înscăunat
Pe iresponsabilul zugrav:
Adolf Hitler!

După ce un nou Caligula
Al dramaticului nostru secol
Europa a scăldat-o
Într-o baie de sînge,
Numai la Auschwitz şi-n
Alte lagăre ale morţii
Şase milioane de evrei ucigînd,
Roosevelt şi Stalin,
În fruntea unei coaliţii s-au pus
Şi l-au răsturnat,
Potop de oameni sacrificînd…

Apoi, după ce planeta
Între ei au împărţit-o,
Roosevelt i-a spus gruzinului:
– „Fiecare va face de-acum
Ce crede că drept este…
Avem menirea de a ferici popoarele”…

Şi Stalin le-a „fericit” în numele
Odiosului „stalinism”,
Patruzeci de milioane de suflete pure,
Ca şi ninsorile Alpilor,
Chinuindu-le şi-apoi
„Uşurîndu-le”drumul,
Din „mica noastră trecere”
Spre cea „mare” şi definitivă!
Charles de Gaulle
– Francezul anacronic,
Care nu-şi dădea seama,
Ca şi Winston Churchill,
Că ţările lor, mari puteri nu mai sînt –
Înainte de moarte,
Îngrozit de sinistrul măcel stalinist
S-a destăinuit preotului ce-l cumineca,
În sonorităţi abia şoptite:
– „Hitler…
Un mic şef de bandă
În era lui Stalin”…
Şi-şi dădu duhul,
Învăluit în remuşcări,
Într-o sumbră simfonie a anxietăţii,
Părăsind această lume.

Gorbaciov
Lumii a recunoscut că:
– „Imperialismul stalinist
A fost cea mai cumplită
Dintre vremurile de bejenie
Ale istoriei”! –
Viclean şi făţarnic
Încearcă să cîştige timp,
Pentru a-şi consolida puterea,
Ştiind că pentru bogaţi
Deviza-i: oligarhia,
Iar pentru săraci:
Demagogia!

Şi-n toate ţările se vorbeşte şi se scrie
Despre ororile „obsedantului secol
douăzeci”,
Se varsă lacrimi sărate şi amare,
Aşa cum a vărsat şi Iuda
Iscarioteanul,
După ce, cu treizeci de arginţi,
Pe Învăţătorul nostru, al tuturora,
L-a vîndut fariseilor,
Ca-n cele din urmă să-şi pună
Capăt zilelor,
Zilele trădării lui mîrşave,
Spînzurîndu-se de creanga
unui copac,
Din care „arhiereii meşteri”
Sculptat-au crucea lui Isus
Nazarineanul…

Prea tîrziu…
Toate aceste meditaţii si consemnări
Ambianţa urîciunilor generînd…
Prea tîrziu…
Morţii nu învie niciodată…
Prea tîrziu…
Un număr imens de oameni
Aşteaptă să li se dea hrană şi case
Iar nu vorbele deşarte care li se oferă.
Toate acestea, eu, Doru Popovici,
Imnograf byzantin,
Pe această hîrtie le-am aşternut,
În timp ce-am ascultat
„Oda bucuriei”,
Din Simfonia titanului de la Bonn,
De arhanghelul muzicii
– Herbert von Karajan –
Tălmăcită,
Lumină sădind în sufletele
Oamenilor cu cerul moral identificat
Eufoniei bunei speranţe
Şi am simţit,
Ca un blînd poet al zilelor noastre,
Că se-ntîmpină „Patria cu pîine”…

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI