Prefaţă la o rubrică de telesport, sau despre adeverirea faptului că posmagii sînt muieţi

in Lecturi la lumina ceaiului

Nimic mai potrivit pentru noi, sedentarii sfîrşitului de veac, decît telesportul. Vasăzică, nu era destul că – în loc să facem sport – îi priveam pe alţii cum fac sport. Soarta ne-a pus în situaţia de a privi imaginea, pe care ne-o dau alţii, despre felul cum fac cu totul alţii sport. Îi spui sărut mîna doamnei cu care mergi braţ la braţ prin anii ’70 şi, sătul de-atîtea personificări ale literaturii proaste, nici nu-ţi vine să te gîndeşti că ea este chiar Tanti Comoditatea. A pus stăpînire pe noi o lene mai cumplită decît somnul. Unde eşti tu, mişcare? Vedem ce văd alţii care se uită la cei ce fac sport. Ni se ţuguie ochii de-atîta televizor, acest drog care înlocuieşte mişcarea, avînd, însă, şi grave contraindicaţii: atacă membrele şi ideea despre lume. Un meci de fotbal, văzut la televizor, nu e decît traducerea ad-hoc a cunoscutei formule ,,muieţi îs posmagii?” şi adeverirea că posmagii sînt mai mult decît muieţi – sînt aproape mîncaţi. Nu numai că fac alţii sport, în locul nostru, dar uite că am renunţat şi la orgoliul elementar de a-i vedea pe cei ce ne înlocuiesc. Probabil că, în curînd, umanitatea va fi în măsură să producă şi primele specimene degradate, de fiinţe cărora le va fi lene să se mai şi gîndească la sport.
Acceptînd această rubrică de telesport, eu, Adrian Păunescu, mă demasc. Şi, odată cu mine, se demască prietenii, cititorii şi admiratorii mei. (Rămîn iarăşi nedemascaţi bîrfitorii mei.) Iată-mă, bleg, telesportist şi sedentar, îmi arunc masca dintr-o mînă într-alta, şi puţin îmi pasă. E iarnă, şi sportul devine, mai mult decît este îndeobşte, un act de eroism. Eu stau la televizor şi privesc plictisit cursele de schi şi de bob, meciurile de fotbal atinse de disperarea frigului şi meciurile de hochei pline de izbituri de mantinelă. Pînă la mine, ca telespectator, nu mai răzbate durerea. Televiziunea nu e nicidecum oglinda lumii reale, ci omologul (ca să nu zic omoloaga) din lumea curentului electric, a existenţei noastre, cel din lumea curentului organic. Nu mai există durere acolo unde există curent electric. Bietule om cu capul ridicat de sub vremuri, vremuri care au căzut peste tine încă înainte de Miron Costin, ţine minte că nu trebuie să accepţi decît ceea ce faci, că acolo unde vezi o priză e pericol de televiziune. Nu „Pericol de. moarte!”, ci „Pericol de emisiune tv!“.
Am văzut destui care, după drumurile cosmonauţilor pe Lună, spuneau blazaţi, plictisiţi: „Am fost şi pe Lună, o să ne ducem şi pe Marte, asta e situaţia. Multă, multă treabă…”. Adică, ei au fost pe Lună şi, adică, ei se vor duce şi pe Marte. Ei, care au văzut la televizor călătoria, şi-au dat părerea despre ea cu multă competenţă. Era, doar, foarte normal să se întîmple aşa, era firească înalta lor competenţă în materie de zbor spre Lună, deoarece, nu-i aşa, fiecare avea în casa lui, ori, în cel mai rău caz, în casa vecinului, un televizor, cumpărat pe loc sau în rate, la care văzuse emisiunea despre zborul spre Lună. Nu mai vorbesc de telespectatorii finalei Cupei Davis, care răcneau cît îi ţinea gura: ,,Năstase ăsta ne-a mîncat meciul, Năstase ne-a mîncat Cupa Davis”. Adică, o avuseseră, voiau ei să spună, şi Năstase le-a mîncat-o. Pe la noi, prin Valahia, voiau ei să spună, e foarte dezvoltată producţia de cereale, avem şi floarea soarelui, dar, mai ales, dau în pîrg recoltele de Cupa Davis. În fiecare an, didijos de Urziceni, pe la Bolintin, ca şi înspre Puchenii Moşneni, se obţin, fără irigaţii, cîteva recolte de Cupă Davis. Iar Năstase, ce face Năstase?! Năstase izîdeşte bunătate de cupă. Aşa sîntem noi, sedentarii: foarte specialişti. Ce-am zis noi? Dacă tot nu practicăm sportul, măcar hai să ne pricepem la sport! Noi sîntem trista generaţie umană care rezolvă totul prin telefon şi a cărei supremă aspiraţie este apariţia la televizor.
Sînt un scriitor al veacului meu, şi nimic din ceea ce e veacul meu nu mi-e străin. Cînd zic veac, zic puţin, eu voiam să zic, de fapt, emisiunea telesport. Se uită lumea la telesport, mă uit şi eu la telesport. ,,Lumea-i cum este, şi ca dînsa sîntem noi”, zicea Mihai Eminescu.
Ocupîndu-mă în paginile revistei ,,Cinema”, pe parcursul unui an de zile, de telesport, comit un act de dublu conformism. Sînt, pe de o parte, conformist cu propria mea comoditate şi, pe de altă parte, sînt conformist cu comoditatea semenilor mei. Îngropaţi în fotolii şi cu ochii injectaţi de plăcerea televizorului, am impresia că noi sîntem acei oameni care, nu tîrziu, vor descoperi modalitatea de a pune un televizor să le trăiască viaţa, spre a fi scutiţi de efortul de a se ridica în două picioare.
Mi-nchipui că e foarte amuzant să te uiţi la televizor şi să te vezi pe tine, cu ochii camerelor de luat vederi, să te vezi trăind şi să asişti chiar la propria ta moarte. Cred că aşa gîndesc şi sportivii care sînt priviţi şi repriviţi de nişte sedentari aproape incurabili. De fapt, singura dificultate pe care o mai avem noi, sedentarii, noi, cei de la telesport, e că trebuie să ne ridicăm, din cînd în cînd, în picioare şi să deschidem sau să închidem televizorul. Cînd se va rezolva şi această problemă, şi cînd se vor inventa televizoare care să se închidă cînd ni se închid nouă pleoapele, şi care să se deschidă singure cînd vom avea chef să mai vedem vreun sportiv, cu ochii noştri exigenţi, de telesportişti, ei, bine, atunci, mamele noastre sedentare ne vor putea naşte direct telesportişti, adică prevăzuţi prenatal cu fotolii şi celelalte.
Şi, cu aceasta, declar posmagii aproape muieţi.

ADRIAN PĂUNESCU
(„Cinema“, ianuarie 1973)

COMENTARII DE LA CITITORI